Viața este compusă dintr-o sumedenie de experiențe. Oricât de mult ne-am dori ca acestea să fie doar pozitive, știm că acest lucru este aproape imposibil. O dovadă în acest sens este și povestea de viață a Sandrei O’Connor, una dintre psihoterapeutele mult apreciate în România zilelor noastre care, într-un mod autentic, se deschide în fața clienților și a cititorilor. Spunem „și a cititorilor“, deoarece Sandra și-a publicat de curând a doua carte, apărută sub titlul Copilul din oglindă, în care prezintă pasaje dintr-un trecut de suferință, dar și nenumărate unelte psihologice de creștere și de vindecare. Despre viață, despre transformare, dar și despre noua ei carte, am povestit cu Sandra pentru comunitatea Paginii de Psihologie.
Cine este copilul din oglindă și de ce este necesar să ne apropiem de acesta?
Copilul din oglindă reprezintă o metaforă a felului în care părțile noastre rănite, neglijate și traumatizate continuă să ne influențeze viața de adult. Nu este doar o reprezentare a copilului interior, ci o sumă de fragmente înghețate în timp, în momente în care dezvoltarea noastră emoțională a fost oprită, iar aceste fragmente nu sunt altceva decât martori ai experiențelor pentru care nu avem un răspuns emoțional matur sau resurse adecvate. De fiecare dată când suntem puși în fața unui declanșator, apare din nou acest „copil din oglindă“, ca o reflecție a acelei părți din noi care nu a fost văzută, ascultată sau iubită. „Copilul din oglindă“ reprezintă exact acele aspecte pe care ne este cel mai greu să le acceptăm în noi înșine, pe care le considerăm nedemne de iubire și care, paradoxal, sunt tocmai cele care au cea mai mare nevoie să fie văzute, iubite și integrate în sinele nostru.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Copilul din oglindă ne arată nu doar cât de mult am suferit, ci și cât de mult putem vindeca, cu răbdare și compasiune pentru propriile răni, iar acest copil are nevoie să fie văzut prin ochii plini de înțelegere și compasiune ai adultului care am devenit, nu pentru a-l supune judecății sau respingerii, ci pentru a-i oferi o iubire autentică.
Ce a învățat copilul Sandra la vârsta de șapte ani despre oameni, relații și viață?
Copilul Sandra, în acea clipă de profundă vulnerabilitate, a intrat rapid într-un proces de supraviețuire, punând bazele unui mecanism de adaptare care a modelat felul în care percepea relațiile umane și limitele personale.
Într-un prim plan, a învățat că reperele oferite de adulți, acele reguli și principii care ar trebui să ne ghideze și să ne protejeze, nu sunt nici clare, nici sigure. Respectarea regulilor nu a oferit protecția la care se aștepta, ci dimpotrivă: a expus-o unui pericol mai mare, învățând-o că viața poate trăda tocmai prin acei oameni de la care ar fi trebuit să primească siguranță.
Pe un al doilea plan, relațiile au început să fie percepute ca un teren instabil, plin de volatilitate, unde ocrotirea se putea confunda cu abuzul. Această fuziune între două realități opuse a erodat capacitatea copilului de a defini limite clare în autoprotecție, transformându-le în granițe nedefinite și permeabile. Experiența în care blândețea și grija s-au manifestat sub masca unui abuzator periculos a generat o neîncredere profundă în oameni și relații, în special în relațiile cu persoane de ocrotire și de autoritate. Blândețea, odată percepută ca o valoare de sprijin, a devenit asociată cu pericolul, iar copilul Sandra a ajuns să creadă că, în spatele fiecărei forme de ocrotire, se poate ascunde un monstru.
Pe al treilea plan, al vieții, Sandra a învățat lecția cea mai dureroasă: adulții, cei pe care îi percepea ca protectori, nu doar că nu pot oferi siguranță, dar pot deveni, de fapt, sursa celui mai mare rău, al morții. Puterea absolută pe care o pot exercita asupra trupului și vieții unui copil a modelat o frică permanentă și un sentiment de neajutorare, întărind ideea că vulnerabilitatea în fața altora poate duce la pierderea totală a controlului asupra propriei existențe.
Cum poate un copil să trăiască cu experiența abuzului? Care au fost ajutoarele tale sufletești și emoționale după ce l-ai întâlnit pe „omul fără chip“?
Recuperarea după evenimente traumatice este un proces profund subiectiv, care variază enorm de la o persoană la alta, mai ales în cazul copiilor. Fiecare copil trăiește trauma într-un mod unic, influențat de o multitudine de factori, cum ar fi vârsta, tipul și severitatea abuzului, sprijinul pe care-l primește din partea celor din jur, dar și propriile resurse emoționale. Unii copii reușesc să se recupereze mai repede dacă au acces la un mediu sigur, unde pot dezvolta relații de încredere și ocrotire, în timp ce alții, mai izolați sau lipsiți de sprijin, pot rămâne blocați în cicluri de suferință mult timp. Factorii precum reziliența înnăscută, accesul la terapie, capacitatea de a exprima emoțiile și validarea acestora joacă un rol major în modul în care copilul își poate reface simțul de sine și poate integra trauma în propria viață. Fiecare copil își urmează propriul ritm în drumul spre vindecare, iar acest parcurs nu este nici liniar, nici previzibil.
Recuperarea mea a fost un drum lung, unul care a cerut o reconstrucție profundă a încrederii pe care am pierdut-o. Așa cum am învățat atunci, siguranța și protecția nu veneau din respectarea regulilor sau din relațiile cu adulții, ci păreau să fie înlocuite de o instabilitate dureroasă. În acea perioadă, am simțit cum reperele de ocrotire și blândețe s-au destrămat, iar eu am rămas cu fragmentele confuze ale unei lumi în care protecția se împletea cu abuzul.
Primul pas pe drumul recuperării mele a fost să încep să-mi regăsesc simțul de siguranță în „propria piele“. Pentru o vreme, corpul meu nu mai era al meu, devenise un teritoriu pe care ceilalți îl controlau, iar eu nu aveam nicio putere asupra lui, intrase automat în diverse procese de disociere, în special în cel al perfecționismului, în care învățam să caut validarea externă pentru a-mi stabili un set de valori prin care să mă pot vedea și aprecia. A fost o muncă de reconstrucție, pas cu pas, pentru ca să mă simt din nou în siguranță în raport cu mine și cu emoțiile mele și în relațiile cu ceilalți. Am parcurs un drum de reînvățare, în care am ajuns, cu fiecare pas, să înțeleg că nu toate relațiile sunt volatile și că ocrotirea adevărată există. Cu fiecare conexiune reușită, eu am început să desfac legătura toxică dintre ocrotire și abuz, reînvățând ce înseamnă să fii cu adevărat iubit și protejat.
Cea mai grea parte a vindecării nu a fost supraviețuirea, ci a fost să-mi confrunt propriile fragmente rănite, copilul din oglindă care încă trăia acele momente de teroare și neputință. Mi-am dat seama că nu mai pot ignora acele răni, că ele trebuie văzute, validate și iubite. Vindecarea nu a venit doar din exterior, ci și din acceptarea interioară a acestor fragmente.
În fiecare călătorie de vindecare posttraumatică, e o călătorie. E un proces de reconstrucție, reîntregire și iubire a fiecărei părți din sine, cu particularitățile fiecărui individ și ale lumii interioare și exterioare în care-și face călătoria.
În noua ta carte, „Copilul din oglindă“, abordezi tema relaționării cu sine și cu cei din jur, subliniind importanța cunoașterii lumii interioare. Din experiența ta ca psihoterapeută, care ai observat că este partea cea mai dificilă, atunci când vine vorba despre relaționarea noastră, a românilor, cu noi înșine?
În cartea Copilul din oglindă, abordez tema relaționării cu sine dintr-o perspectivă profund personală, pornind de la propria experiență de abuz și vindecare. Ce am observat însă, ca psiholog (dar și ca femeie care a trăit în această societate), este că, în România, abuzul a fost mult timp ascuns sub un văl de tăcere și rușine. Generații întregi au fost condiționate să nu vorbească despre traumele suferite, să-și ascundă durerile și să mențină aparențele. Am crescut cu ideea că rănile profunde trebuiau mascate, că nu ne puteam expune vulnerabilitatea fără să fim judecați sau priviți ca fiind defectuoși. Abuzul, fie el fizic sau emoțional, a fost ceva ce se ascundea adânc în familie sau în cercul apropiat, lăsându-ne cu senzația că a vorbi despre asta ar însemna să fim și mai izolați, iar frica și rușinea sunt forțe puternice care ne țin captivi în propriile suferințe.
În loc să primim sprijin și validare, suntem educați să ascundem aceste experiențe, de teama de a nu fi văzuți ca slabi sau „defecți“. Astfel, trauma se transformă într-o povară personală și într-o izolare, pentru că, în loc să fim sprijiniți pentru a ne proteja și pentru a ne vindeca, suntem învățați să ne protejăm de rușinea expunerii. Rușinea ne paralizează, ne face să simțim că suntem singurii care suferă în acest fel, ținându-ne departe de ceilalți. Cea mai dificilă parte a relaționării cu noi înșine – cred – vine tocmai din această condiționare socială. N-am fost învățați să ne privim cu blândețe și să ne acceptăm rănile și, de multe ori, ne judecăm pentru ceea ce am trăit și ne vedem, la rândul nostru, ca fiind „defecți“ din cauza acelor evenimente traumatice și a abuzurilor, fiind condiționați să ne evaluăm valoarea în funcție de cum ne percep ceilalți și de cât de bine putem ascunde acele părți dureroase din noi.
Am vrut să scriu nu doar despre suferință, ci și despre curajul de a te confrunta cu tine însuți, de a privi copilul rănit din oglindă și de a-l ajuta să iasă din umbra rușinii. Scriind această carte, am vrut să transmit un mesaj simplu: că nu suntem definiți de traumele noastre și că vindecarea este posibilă, dar începe cu acceptarea propriei povești, oricât de greu ar fi să începem cu ea. Așa am și structurat cartea: să înceapă cu povestea și să ducă la vindecare și la bucurie de viață.
Ce înseamnă, mai exact, „a începe să trăiești“ în viziunea cărții tale?
În Copilul din oglindă, „a începe să trăiești“ înseamnă mult mai mult decât simpla supraviețuire posttraumatică. Este un proces de reconectare cu sinele autentic și de acceptare a întregului tău spectru emoțional. A trăi cu adevărat implică, mai întâi și mai întâi, curajul de a privi în interior și de a recunoaște rănile și traumele care ți-au modelat viața, este despre a nu mai lăsa trecutul să te definească, ci despre a-ți îmbrățișa vulnerabilitățile, transformându-le în forțe, înseamnă acceptarea propriilor emoții, chiar și a celor ce se simt inconfortabil și epuizant în corp, înseamnă să-ți dai voie să simți, să-ți exprimi emoțiile și să le integrezi în povestea ta de viață, înseamnă să împărtășești momente de intimitate și conexiune, să savurezi experiențele împreună, să fii prezent și să înveți să te bucuri de darurile fiecărei zile.
În esență, a începe să trăiești, în viziunea cărții mele, înseamnă a transforma durerea în învățare, a găsi puterea de a-ți redefini identitatea și de a trăi o viață plină de sens, conștient de frumusețea și complexitatea propriei ființe. Această călătorie este una de eliberare, de acceptare și, în cele din urmă, de celebrare a persoanei care ești cu adevărat, de a te bucura de relații profunde, de experiențe semnificative și de iubire de sine.
Cum am putea găsi balansul potrivit între limite și păstrarea conexiunii flexibile cu cei din jurul nostru?
Găsirea echilibrului între stabilirea limitelor și menținerea unei conexiuni flexibile cu cei din jur este o provocare care necesită o conștientizare profundă a nevoilor noastre și ale celorlalți. Pe de o parte, stabilirea limitelor este esențială pentru a ne proteja bunăstarea emoțională și pentru a ne asigura că suntem respectați în relații. Aceste limite nu sunt ziduri ce ne separă, ci mai degrabă puncte de sprijin care ne ajută să navigăm interacțiunile cu claritate și siguranță. Atunci când ne definim limitele cu sinceritate, creăm un spațiu în care putem să ne exprimăm nevoile, oferind celorlalți oportunitatea de a înțelege cine suntem cu adevărat.
Pe de altă parte, flexibilitatea este cheia menținerii unor relații sănătoase și adaptabile. A asculta perspectivele celor din jur te ajută să-ți ajustezi limitele atunci când este necesar, promovând o atmosferă de înțelegere și sprijin reciproc și clădind relații mai pline și mai frumoase. A găsi un echilibru între aceste două aspecte înseamnă să-ți afirmi identitatea și nevoile, fără a te închide în fața celorlalți.
Crezi că este nevoie să nu ne pese „de ce spune lumea“? Sau este doar un clișeu, repetat la nesfârșit în ultima vreme?
Într-o societate care adesea pune presiune să te conformezi așteptărilor, a găsi curajul de a ignora vocile externe și de a-ți asculta inima este un pas crucial în călătoria ta de recuperare. Am învățat, pe pielea mea, cât de ușor este să te lași copleșit de așteptările altora, să te simți obligat să joci un rol pentru a fi acceptat. În momentul în care am început să ascult ceea ce simțeam cu adevărat, am descoperit că autenticitatea era mult mai valoroasă decât orice opinie externă. Acest proces nu a fost întotdeauna ușor, am simțit adesea, ca orice alt om, frica de judecată și teama de respingere, dar pe măsură ce am învățat să-mi valorific gândurile și emoțiile, am găsit o putere interioară pe care nici măcar nu știam că o am.
A nu-ți păsa de ceea ce spune lumea nu înseamnă să trăiești în izolare și să te desprinzi complet de ceilalți, ci înseamnă să-ți asumi responsabilitatea pentru viața ta și să creezi propriile standarde. Aceasta implică vulnerabilitate împărtășită, comunicare și eliberare. Când îți permiți să te eliberezi de așteptările celorlalți, începi să-ți cultivi o relație mai sănătoasă cu tine, bazată pe acceptare și iubire de sine.
Care sunt cele mai recente bătălii din viața ta, pe care simți că le-ai câștigat?
Cele mai recente bătălii pe care simt că le-am câștigat sunt legate de construirea unor relații mai sănătoase, atât cu cei din jur, cât și cu mine însămi. Un aspect esențial în această călătorie a fost învățarea de a stabili limite personale sănătoase. În relațiile cu cei din jur, am învățat să comunic deschis despre nevoile mele și să nu mai permit altora să determine cum ar trebui să mă simt. Asta m-a ajutat să creez legături mai profunde și mai oneste, unde fiecare om din relație este apreciat și respectat.
O altă bătălie câștigată este că am reușit să-mi îmbunătățesc relația cu acele părți din mine pe care, în trecut, le consideram copleșitoare sau incomode. Acest proces de acceptare m-a ajutat să descopăr nu doar cine sunt, ci și cum pot să-mi îmbrățișez emoțiile, chiar și pe cele mai dificile, iar aceasta a fost o adevărată victorie personală.
Iar cea mai importantă bătălie câștigată e relația și comunicarea pe care o am cu copiii mei. Am muncit din greu pentru a crea un mediu în care ei să se simtă iubiți și sprijiniți, în care pot învăța să-și exprime emoțiile, fără frică de judecată, în care să simtă că fiecare sentiment este valid și că împreună putem naviga prin dificultăți. Avem o comunicare minunată, iar asta e o luptă pe care simt că am dus-o cu multe dintre fricile mele de relaționare.
Amintești în carte că anul acesta împlinești 45 de ani. Cum te raportezi la vârsta ta? Simți că ai fi de această vârstă sau, așa cum consideră mulți dintre noi, te percepi ca fiind mai tânără?
Când ai traume timpurii, iar acestea sunt legate de abuz sexual și tentativă de omor, viața nu mai pare că-ți aparține. Știu că nu sunt singurul adult trecut prin abuz, care a simțit că va muri foarte tânăr, drept urmare am luat această vârstă ca punct de reper tehnic, mai mult decât ca pe un punct de cotitură, deoarece e o vârstă la care n-am fost sigură că am să ajung.
Eu cred că ne putem percepe ca fiind „mai tineri“ sau „mai bătrâni“ doar luând repere externe, care sunt standardizate social. Vârsta noastră e și biologică, și mentală. Cea biologică îmi spune că genetic, în familia mea, s-a trăit până pe la o medie de 95 de ani (eu mi-am propus să o depășesc). Cea mentală îmi spune următoarele: cam de 20 de ani simt că am început să mă raportez corect la procesul meu de existențial, îmi permit să trăiesc și să îmbătrânesc. În acest moment, comparativ cu modul în care percep procesul de îmbătrânire, mă consider pur și simplu tânără la 45 de ani, nu „mai tânără decât vârsta mea“.
Ce te-a determinat să scrii această carte și care este misiunea ta profesională în ceea ce privește psihoterapia din România?
Am simțit că experiențele mele, atât ca terapeut, cât și ca persoană care a traversat dureri și traume, m-au învățat cum să ne acceptăm rănile și să învățăm să ne iubim necondiționat. Traumele din copilărie au un impact asupra dezvoltării noastre emoționale și relaționale, afectând nu doar modul în care ne percepem pe noi înșine, ci și relațiile noastre cu ceilalți și cu lumea în care trăim. Adulții care au trăit abuz sau neglijare în copilărie pot dezvolta mecanisme de apărare care-i îndepărtează de conexiuni sănătoase, făcându-i să se simtă izolați și neînțeleși. Practic, traumele ne vor face să ne simțim defecți, fragmentați, nedemni de iubire și de relații echitabile.
Înainte de a scrie această carte, am considerat că unul dintre scopurile mele profesionale este să facilitez procesele de vindecare a oamenilor și relaționarea lor cu ceilalți și cu lumea în care au fost răniți.
Misiunea mea profesională în psihologie este să contribui la crearea unui spațiu sigur și empatic în România, unde oamenii să se simtă văzuți și auziți. Îmi doresc să fiu un avocat pentru vindecare și iubire de sine, ajutând oamenii să înțeleagă că nu sunt singuri în lupta lor cu traumele și că există speranță și posibilitate de vindecare și schimbare. Această carte nu este doar o poveste personală, ci și un instrument pe care-l ofer cu speranța că-i va sprijini și pe alții în explorarea propriilor emoții, înfruntarea trecutului și în construirea unui viitor care va fi despre viețuire, nu doar despre supraviețuire.
Empatia și compasiunea pot juca un rol crucial în procesul de vindecare. Când învățăm să ne tratăm cu bunătate și înțelegere, deschidem calea pentru a ne transforma durerea în putere. În România, unde problemele legate de abuz și traumă sunt, de multe ori, ascunse sub un strat de rușine și stigmatizare, îmi doresc să încurajez o cultură a vulnerabilității și a deschiderii, în care oamenii să știe că a cere ajutor este un act de curaj și că procesul de vindecare poate fi o călătorie transformatoare, plină de explorare, joc, bucurie și creștere personală.
Am o metaforă vizuală pentru asta. Imaginați-vă cum o simplă pietricică lăsată în urmă poate deveni baza unui munte de vindecare colectivă. Când alegem să ne împărtășim poveștile și să ne deschidem față de rănile noastre, nu ne facem doar nouă un bine, ci și comunității din jurul nostru. Aceste pietre simbolice devin locuri de întâlnire pentru alții, care se află în căutarea unui refugiu, a înțelegerii și a conexiunii cu ceilalți și cu sine. Fiecare poveste de curaj, fiecare gest de vulnerabilitate devin o parte integrantă a acestui munte de vindecare, contribuind la un climat în care empatia și acceptarea devin „normalul“. Pe măsură ce aceste mici pietre se acumulează, ele transformă peisajul emoțional al societății noastre și astfel eu sper să ne îndreptăm spre o cultură a susținerii reciproce, unde fiecare individ își poate găsi locul și vocea.
Citește și: