Țin minte și acum cât așteptam să vină iarna. În niciun caz pentru dorința de a simți frigul, ci cel mai mult pentru joacă, zăpadă și, să nu uităm, cadouri. Ninsorile țin minte că erau mult mai dese în București și că zăpada acoperea cam tot. Stăteam cu orele afară și de multe ori îmi auzeam părinții de pe geam strigând că sunt îmbrăcat necorespunzător și că ar trebui măcar să-mi schimb hainele. Eram, într-adevăr, un mix de umezeală, gheață și degerături, dar parcă nu simțeam. Mă interesa doar sentimentul de a fi afară cu prietenii, de a face tot felul de construcții din zăpadă și de a râde continuu. Parcă nu conta nimic, nici frigul, nici faptul că e posibil să răcesc, nici că degetele toate erau încrețite de la umezeală. Nu exista niciun gând negativ sau vreun dubiu care să mă scoată din treabă.
Vizitele și reuniunile cu alți copii și membri din jurul familiei erau, de asemenea, așteptate. Ne bucuram pentru cadouri și așteptam să văd dacă cei din jurul meu mi-au citit dorințele. Deși îmi plăcea să primesc lucruri, țin minte că atenția nu îmi cădea prea mult timp pe lucrurile materiale și reveneam, alături de ceilalți copii, la „a face ceva din nimic“ – ne imaginam diverse scenarii, jucam roluri și eram atrași de lucrurile din mediul înconjurător și la cele folosite de adulți. Eram și noi, în universul nostru de sărbători, oameni mari sau cel puțin ne visam astfel.
Călătoream la rude în Ardeal aproape în fiecare an. Așteptam cu nerăbdare să îmi văd verișoarele care, deși erau mai mari ca mine, aveau foarte mare răbdare și grijă cu copilul care eram.
Bradul de Crăciun era un întreg ritual. Petreceam multe ore căutând toate ornamentele preferate, printre care o cutie pe care o păzeam ca pe ochii din cap. Conținea figurine din lemn speciale pentru a fi puse în brad, cu personaje specifice Crăciunului – Moș Crăciun, reni, îngeri, sănii și tot felul. Îmi curățam temeinic toată încălțămintea, parcă mă pregăteam să devin cel mai mare cizmar. Îi scriam Moșului scrisori în fiecare an, poate-poate reușea să îmi îndeplinească dorințele. Eram, totuși, un copil rezonabil, așa că nu cred că i-am dat de prea multe ori bătăi de cap.
Abia așteptam să particip alături de mama mea la prepararea tuturor bucatelor de pus pe masa de Crăciun. Făceam sarmale, salată boeuf (cu pui, așa ne place nouă) și supă. Uneori, și plăcintă cu mere. Simțeam că fac parte dintr-un tablou perfect al sărbătorilor de Crăciun.
În seara de Moș, îmi propuneam de la un an la altul să nu dorm ca să-l văd cum vine, însă nu am reușit niciodată. Cred că „dimineața cadourilor“ era și singura din an în care mă trezeam atât de devreme, plin de energie și bună-dispoziție, mai ales că nu prea am fost prea matinal, de mic. Eram fascinat de magia prin care apăreau cadourile sub brad – le desfăceam cu grijă, astfel încât să nu ruinez munca moșului și le studiam atent pe fiecare în parte, gândindu-mă la cât de cuminte am fost în anul respectiv astfel încât să le merit.
Desigur că am primit și bățul – simbolul cel mai de temut care îmi arăta că era timpul să re-evaluez mișcările pe care le fac. Supărarea era mare uneori, mai ales când consideram că am făcut mai bine decât judecata Moșului, însă, de cele mai multe ori, intuiam destul e bine dacă în anul respectiv m-am comportat frumos sau nu.
A venit și vremea în care, copil fiind, am devenit curios dacă magia există. Avem numeroase discuții la școală despre „realitatea Moșului“, iar o parte din noi ne-am pus de acord să facem pe detectivii – să cotrobăim prin toate ungherele pentru a vedea dacă există urme de cadouri.
Cu o zi înainte de venirea lui Moș Crăciun, am umblat prin dulapuri și am găsit o cutie cu jucării. Mi-am spus că în mod sigur nu sunt ale mele și sunt pentru alți copii din familie. Sub brad a doua zi, am găsit acea cutie, cu numele meu pe ea. Atunci a fost, poate, cea mai dură senzație pe care am avut-o vreodată – am simțit ca un pumn în piept și o supărare foarte mare. Am vorbit cu părinții care au recunoscut. Le-am povestit și de munca mea de „detectiv“, plănuită în grup-organizat alături de colegi. Ai mei mi-au spus „acum că știi, nu strica și magia altora. Vine un timp când fiecare va trebui să simtă pe pielea lui“. A doua zi, în clasă, în timp ce vorbeam cu colegii, nu am scos un cuvânt despre descoperirea făcută.
Chiar atunci, una dintre cele mai puternice și frumoase credințe, din păcate, se rupsese. Aceea care te făcea să înțelegi că sunt forțe mai presus de tine care te urmează, te acceptă și te răsplătesc. Aceea care îți dădea puterea să ai încrederea în tine și răbdarea de care aveai nevoie ca să faci lucruri bune și să-ți vezi visul în realitate. Venise, în dezvoltarea mea și a altora de-o seamă, vremea „realității“ – dacă nu există, nu cred.
În adolescență, perioadă cu schimbări accelerate și cu crizele identitare de rigoare, părea că nu mai eram deloc interesat de perioada sărbătorilor. Voiam să fac „ce vreau eu“, să mă simt liber și, cumva, să ies din cercul familiei. Puneam accentul doar pe conflictele existente în jurul meu și nu mai reușeam să văd nicio parte bună. Petreceam, în continuare, sărbătorile cu familia, însă voiam să se termine mai repede și să plec, să fiu alături de prieteni și să facem lucruri „cool“. O parte din mine nu mai voia deloc să ia parte la mesele de sărbători.
Pășind și mai mult spre și în viața adultă, am simțit, an de an, un fel de tensiune de reîntoarcere la rădăcini. Simțeam, cumva, fragmente din mentalitatea de copil – nevoia de a fi împreună cu ceilalți, de a fi recunoscător pentru ce ai și mai puțin furios pe ce nu ai, de a împărți și de a lucra împreună pentru a construi o atmosferă de bucurie, indiferent de modul în care au mers lucrurile în anul respectiv. Am început, încet, încet și modest, să mă reîntorc la ideea de Crăciun care mai devreme îmi părea ceva copilăresc și demult pierdut, chiar uitat.
Am început să îmi curăț iar ghetele și să mă asigur că și prietena mea sau familia respectă tradiția. Dacă uitam, cu siguranță se găsea cineva care să-mi spună „vine Moșul“ și mă executam rapid – și pentru faptul că eu însumi ajunsesem să fiu Moșul pentru ceilalți și nu mi-ar fi plăcut să bag cadouri într-un pantof în care se îndoaie bățul.
℗PUBLICITATE
Mai mult, m-am oferit să merg și să execut rolul de Moș pentru copii. Părinții lor m-au caracterizat ca fiind „stăpân pe situație“, dar realitatea este că am fost străpuns de emoție, mai concret, de emoțiile lor veritabile, neascunse, naturale. Fete sau băieți, nici nu conta cum sunt văzuți de ceilalți, Moșul era acolo.
Mi-am adus aminte de modul cum trăiam și eu astfel de emoții în copilărie, cum îmi pregăteam poeziile, cântecele și dorințele, de cum îmi tremura glasul când mă invita să recit și cum abia așteptam să primesc cadoul și să fug ca să mă liniștesc.
Adult, am început din nou să pregătesc masa alături de mama mea, pentru toată familia. M-am uitat la ea și am văzut o formă de bucurie cum demult nu mai văzusem – cea de a fi alături de mine într-un astfel de moment. Parcă am văzut acea sclipire de copil pe care o văzusem și în rolul de Moș în ochii celor mici. Eu nu îmi închipuiam să se poate bucura din atâta lucru.
Desigur că sunt momente în viața de adult în care nu-ți dorești toată „nebunia de Crăciun“ – trafic, goana după cadouri, vizite una după alta, călătorii și mâncare multă. Parcă vrei să stai și să te odihnești, să faci „ce vrei tu“, ca să spun așa – o variantă mai palidă, poate, a atitudinii din adolescență. Nu te mai bucuri nici de cadouri, nici de Moș, nici de brad – devine uneori „o perioadă ca oricare alta, doar că mai aglomerată și cu cheltuieli“. Uneori, chiar ne supără sau ne dă stări proaste – se vorbește chiar și de „depresia de Crăciun/sărbători“, care pare că ne evită total în copilărie.
Important este să ne păstrăm realiști și să reducem așteptările supradimensionate. Cum ar fi fost sărbătorile în copilărie dacă adulții din jurul nostru nu se ocupau de ele? Ce mai era Crăciunul fără ritualuri și obiceiuri – preparatele, mesele, vizitele, bradul? Cum ar fi sărbătorile fără familia sau prietenii aproape?
În timp, am ales să cred că este mai important să mă focusez pe motivul pentru care facem diverse activități de sărbători și mai puțin pe direcțiile care nu-mi convin – membri din familie care vorbesc mult și se ceartă, probleme în a găsi cadoul perfect, s-a stricat salata boeuf, sarmalele n-au sare etc. Pentru mine, motivele sunt să mă revăd cu persoane dragi, să gătesc ce-mi place alături de alții, să fac cadouri și să îmi pun gândurile în ordine pentru a începe anul în forță.
Iată că în povestea de mai sus a apărut un nou episod, cel de acum, al pandemiei care ne-a impus tot felul de reguli noi de conduită. Sărbătorile de anul acesta par că sunt pictate în tente de gri. Nu putem petrece în localuri publice, așa că va trebui să ne suim pe masa de acasă dacă vrem astfel. Dacă familia nu este în orașul în care suntem, s-ar putea să nu o putem vedea în integralitatea ei – călătoriile sunt mai dificile, mai ales în cazul orașelor aflate în carantină. S-ar putea să petrecem sărbătorile cu vecina care bârfește mult, cu unchiul care înjură și se înfurie încontinuu, cu vărul care mănâncă toate sarmalele care, din întâmplare, sunt preferatele noastre sau cu mătușa care se așază la masă doar alături de bichonul ei pe care îl servește tot în farfurii „de oameni“. Am vrut să creez un context mai gri, însă a ieșit relativ amuzant. Oare așa de rele or fi sărbătorile în pandemie?
Cred că „statul mai mult în casă“ ne-a dat mai mult timp de gândire vizavi de sinele nostru și de dorințele și aspirațiile noastre reale. Ne-a mai dat timp să ne gândim la oamenii de lângă noi, la modul în care ne influențează și, mai important, la modul în care le permitem noi să ne influențeze, negativ sau pozitiv.
Anul acesta, de sărbători, putem întrerupe fără prea mari eforturi modalitățile de a petrece timpul care nu erau neapărat pe gustul nostru. Putem să ne întâlnim în format restrâns cu cine dorim de cuviință și, util în cazul cu bichonul de mai sus, și cu limită de ore.
Dacă nu vrem să alergăm după cadouri, putem crea ceva cu mâna noastră. Perioada pandemiei a dat voie vechilor talente să iasă la suprafață – au ieșit la iveală pictori, scriitori, muzicieni nedescoperiți înainte. Ce poate fi mai personal decât un cadou făcut de mâna unui om?
Emoțional, pentru cei singuri sau cu familia departe nu e deloc ușor. Aplicațiile de videocall își arată adevărata utilitate, în ideea că anul viitor promite că va readuce bucuria revederii fizice. Prietenii vor fi mereu aproape de noi, așa că putem împărți sarmalele cu ei sau putem chiar face concurs – mulți și-au îmbunătățit și abilitățile culinare anul acesta, așa că ar fi chiar păcat să nu.
Privind de sus, s-au schimbat multe, dar, în același timp, puține. Unele în bine, altele în mai puțin bine, important este să decidem ce e important pentru noi.
Și, mai mult, să ne aducem aminte și acum, adulți, în aceste perioade ciudate, de credințele din copilărie. Acelea că dacă suntem „oameni“ unii cu ceilalți și credem în noi și în ceea ce vrem să îndeplinim, cu puțină răbdare, ne vom întâlni visurile și în realitate.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
