Skip to content

Primele două note din viața mea au fost 4. Doi de 4 la matematică. În clasa I. Nici nu știam ce înseamnă 4. Dar mama mea știa, a devenit brusc înspăimântată că are la ușă unul dintre acei temuți elevi slabi și a avut grijă să aflu și eu cât de oribil este să iei 4. Rezultatul celor doi de 4 a fost că am urât de atunci matematica și încă o urăsc, mă tem de ea. Nu vreau să văd cifre, nu mă interesează algoritmii complicați și nu suport nici jocurile din cauza asta, deoarece multe jocuri, mai ales cele de cărți presupun a te lovi de cifre și algoritmi. Și de ce aș face asta în timpul meu liber, ca activitate de relaxare? Această ură mi-a călăuzit pașii în viață către sfere care, în viziunea mea de la acel moment, m-ar fi ținut departe de matematică. N-a fost chiar așa, dar m-a ajutat și faptul că m-am născut la momentul potrivit. Un moment în care ai tot timpul un calculator în preajmă să te ajute să calculezi nota la restaurant.

Sunt mulți copii care nu pot învăța pe din-afară fără a afla de ce trebuie să învețe și la ce folosește, la ce sunt utile acele învățături; pur și simplu nu le poți capta interesul. Mecanismele fiziologice cărora se datorează acest fapt au fost explicate deja de neuroștiințe. Sunt alții, în schimb, care pot memora orice și oricât doar pentru a bifa nota aia mare care îi face pe mami și tati mândrii și liniștiți. I-am invidiat profund pe cei din a doua categorie, deoarece am crezut ani de zile că eu, făcând parte din prima categorie, eram cumva defectă, stricată sau cum spune mama, leneșă. Da, domnule, sunt leneșă și îmi asum! Nu sunt bună la matematică și îmi asum! Dar asumarea asta nu mi-a ușurat corvoada: de fiecare dată, la fiecare sfârșit de etapă de învățământ a trebuit să mă lupt cu matematica și câte bețe în roate mi-a mai pus…

A trebuit să treacă mai bine de 20 de ani ca să-mi dau seama că frica mea de cifre nu mi se datorează și nu are legatură cu imperfecțiunile cu care natura m-a înzestrat și nici cu faptul că nu-mi plăcea deloc să fac aceeași problemă cu datele puțin schimbate de 150 de mii de ori cum ne puneau la școală și la meditații – studiile au demonstrat că dupa efectuarea a mai mult de 2-3 probleme cu mecanism similar beneficiile pentru învățare nu sunt mai mari, nu mai cresc, oricât ai repeta problema. Nici măcar nu era matematica în sine vinovată pentru acest coșmar! Dar până la această realizare au fost ani întregi în care m-am simțit proastă sau mai bine zis mai proastă decât toți colegii mei care puteau. Ei cum pot și tu nu? Ce e mai rău este că te simți complet singur în prostia ta, deoarece la acea vârstă toată lumea pare că poate… doar tu nu! Suntem maeștri cu toții la a face pe deștepții când, de fapt, majoritatea ne simțim slab pregătiți și insuficient de buni, speriați de ce va urma, de nereușitele care se prognozează dacă nu luăm numai 9 și 10.

Apoi m-am complăcut în ideea că am un creier mai dezvoltat pentru științele umaniste și poate chiar așa și este. Dar, din nou, nu este doar asta. Este vorba de faptul că la aproape nicio lecție nu vine profesorul la clasă sau măcar la meditații, să-ți explice de ce dracului este nevoie să înveți matrici sau derivate sau mai știu eu ce chestii abstracte cu semne dubioase. De ce? Pentru ce? La ce ne va ajuta asta în viață?

învățăm copiii să nu-și pună nici ei aceste întrebări

Cea mai periculoasă consecință a acestui comportament, așa cum susținea și prof. Solomon Marcus, pe care școala și părinții de-o potrivă îl au, este că învățăm copiii să nu-și pună nici ei aceste întrebări. Greșit! Profund greșit în societatea zilelor noastre în care fluxul de informație de toate felurile este atât de puternic iar noi trebuie să devenim niște ființe abile în a decela ce e bun și ce nu! Lasă, învață tu ca să iei examenul ăla și nu mai pune atâtea întrebări! Fă ce ai de făcut și lasă prostiile!

Au trecut acești 20 de ani, în care cu mare dibăcie am evitat subiectul și am ajuns, în cele din urmă să cunosc oameni care mi-au explicat cum matematica poate fi interesantă și cum ea are enorm de multe aplicații practice. Pe undeva bănuiam, dar n-am auzit niciodată argumente. Chiar la începutul acestui an am cunoscut un statistician de marcă de la o mare universitate din Statele Unite. Mă așteptam ca tipul să fie super-plictisitor și să nu mai știu pe unde să fug, dar nu a fost așa. Acel om m-a fascinat prin perspectiva pe care el o avea asupra utilității matematicii în viața noastră de zi cu zi dar și în cercetare. Modul în care acest profesor putea să dea exemple despre aplicabilitatea fiecărui capitol al matematicii pe care noi am trudit să o învățăm și să o înțelegem fără prea multe explicații timp de 12 ani, m-a făcut să regret înca odată relația mea eșuată cu această știință. Le expusese fiecăruia dintre cei 3 copii ai săi motivele pentru a învăța matematica și deși nu toți se folosesc în momentul de față de ea în carierele lor, toți înțeleg de unde vine și unde ne poate duce știința numerelor.

℗PUBLICITATE



Trebuie să recunosc că au fost alte materii unde am văzut că se poate altfel și pentru asta aș vrea să îi mulțumesc, retoric, dirigintelui din liceu, Dl. Profesor Octavian Rusu. Dirigu poate nu ne-a învățat să rezolvăm multe probleme de fizică complicate dar ținea niște lecții 80% practice, la care eram curioși și amuzați de fiecare dată, nu ne temeam că vine ora de fizică și încă ne amintim de experimentele cu Cușca Faraday sau circuitele în serie și în paralel din orele lui, la fiecare reuniune cu colegii.

Mi s-a umplut sufletul de bucurie și tristețe în același timp când am auzit din partea unui mare matematician și academician următoarele afirmații: „Ceea ce se face în școală sub eticheta «matematică» nu are nimic comun cu adevărata matematică. (…) În școală ni se predau niște calcule, niște procedee mecanice, formule, în timp ce matematica este măcinată de mari probleme, de idei care în școală nu apăreau deloc. Pe măsură ce înaintam în vârstă îmi dădeam seama că păcatul nu era doar cu educația matematică ci cu întreaga educație. Acesta este păcatul fundamental al școlii. Are la bază o idee falsă de învățare (…) fiind solicitată aproape exclusiv memoria (…) foarte rar se face apel la a explica, a argumenta. Tipul de învățare pe care îl presupune școala, pe care îl preconizează, este unul foarte superficial și care nu pune accent pe imaginație, pe inițiativa personală (…) nu te învață să te descurci în situații noi.“ Prof. Dr. Acad. Solomon Marcus, într-un interviu pentru istodor.ro.

Învățământul trebuie să servească nevoilor reale ale copiilor și unei bune adaptări a acestora în societate și nu bifării unei liste de cunoștințe care trebuiesc memorate

Poate nu toti cei care predau matematica sau alte științe exacte sunt buni dascăli, poate mulți sunt doar buni matematicieni, buni specialiști, dar datoria sistemului căruia îi plătim taxe este să se asigure că în curiculă dar și la clasă exemplificările și partea practică sunt acoperite. Învățământul trebuie să servească nevoilor reale ale copiilor și unei bune adaptări a acestora în societate și nu bifării unei liste de cunoștințe care trebuiesc memorate, necesare fiind absolvirii fiecărei etape academice și atât. Câți dintre absolvenții de real, care nu se folosesc de integrale în practica lor zilnică mai știu să rezolve una? Mai știți, de fapt, ce-i aia o integrală?

Din păcate, pentru mine este prea târziu: relația mea cu matematica s-a terminat printr-un divorț zgomotos după doar câteva zile de școală cu zeci de ani în urmă, dar vin din urmă generații pentru care poate fi altfel! Haideți să încercăm să privim altfel educația, să învățăm din experiența generațiilor trecute și din povețele unor minți luminate, ca regretatul profesor Solomon Marcus și să schimbăm ceva pentru viitorul nostru!

În ultimii cinci ani de muncă cu copiii și familiile lor am întâlnit aproape zilnic exemplficarea ideii: „Nu creștem copii, creștem elevi!“ și de fiecare dată mi-am adus aminte cu tristețe de elevul prost la matematică din mine. Sper să nu-l uit niciodată pe acest elev amărât și să-l ajut să îl cunoscă pe adultul care își asumă schimbarea procesului educațional prin care trec copiii acestei țări ca un demers personal. Schimbarea nu stă în mâinile Ministerelor, Guvernelor sau a unor entități pe care nimeni nu le poate controla direct ci trebuie să fie o luptă a fiecăruia dintre noi. Trebuie să ajutăm crearea unui cadru bazat pe dovezi științifice, pe cunoșterea etapelor dezvoltării copilului, a nevoilor și posibilităților lui în fiecare etapă, pe hrănirea setei de cunoștere pe care o are nativ orice ființă umană, pe incluziune pentru copiii de toate felurile, cu empatie și blândețe. Trebuie să începem să ne îndepărtăm de această paradigmă bazată pe memorare, pe multă cantitate și infim de puțină calitate, pe competiție, pe umilire, pedepse și clasificari care însămânțează scârba față de școală și învățare în sufletele copiilor, disctrugând relații în familie.

Vă invit să vizionați toate interviurile domnului profesor Solomon Marcus pe care le găsiți online, să încercați să va amintiți de elevul care ați fost și să nu uitați că fiecare elev este un copil!

Este medic specialist în psihiatria copilului și adolescentului, psihoterapeut de cuplu și familie. A absolvit Universitatea de Medicină și Farmacie “Carol Davila” București și programul de formare al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie. Este unul dintre psihoterapeuții asociatiei, autor al site-ului paginadepsihologie.ro și coordonator al grupurilor de formare în psihoterapia familiei din București.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0