Skip to content

Cel mai probabil, nu e nevoie să fii psiholog sau vreun expert în educație pentru a ajunge la concluzia că una dintre învățămintele cele mai importante pe care un copil le asimilează în școală este să-i fie frică de prezent și de viitor. Dacă vrei să te asiguri de veridicitatea cuvintelor mele, te invit să facem un scurt exercițiu de călătorie în timp, în trecut, ajungând până la școala în care ai învățat sau ai supraviețuit tu – în funcție de caz. Acordă-ți, preț de câteva minute, un scurt răgaz, pentru a-ți reaminti câteva momente esențiale petrecute la școală. Observă cu atenție ce simți în corp și încearcă să identifici care sunt (sau erau) emoțiile trăite în clasă, mai ales atunci când era vorba despre interacțiunea cu învățătoarea și mai apoi cu vreunul dintre profesori.

Dacă ai frecventat școala în România, mai mult ca sigur că știi foarte bine ce înseamnă și cum se simte frica de a lua o notă sub 5, frica de a nu trece clasa, frica de a nu lua examenul de capacitate sau BAC-ul, frica de a ajunge măturător de stradă sau vreun „Dorel“ (cu tot respectul față de oamenii care practică profesionist astfel de meserii și față de aceia care poartă cu adevărat acest nume în buletin), frica de a nu-ți găsi locul în viață, frica de a ajunge un ratat. Foarte pe scurt, școala ți-a cultivat teama de eșec și convingerea că poți face ceva cu prezentul sau viitorul doar în condițiile în care ești un exemplar uman perfect. Deoarece, așa cum scria și Oana Moraru, într-o postare pe Facebook… „Cred că avem cel mai performant sistem educațional. Performant în a induce, de la cele mai mici vârste, frica de a fi judecat. Frica de a nu fi suficient sieși.“

Încă din primul an de școală, majoritatea elevilor sunt bombardați cu furtuni informaționale, prin care li se transmite clar și răspicat că nicio greșeală nu este permisă. Partea cea mai tristă este că, din păcate, aceste mesaje nu vin doar din partea cadrelor didactice – față de care am un mare respect, deoarece știu că modelează sufletele noastre într-un mod absolut definitoriu, așa cum se pricep mai bine, cu toate că instituția școlii românești le-a indus, în mare măsură, atitudinea despre care vorbeam mai devreme. Asemenea mesaje vin însă și din partea părinților care, în loc să echipeze copilul cu încredere și speranță, utilizează scenariile catastrofice preluate din școală și deschid jetul puternic al anxietății, pentru a-i determina pe proaspeții elevi – și, în același timp, viitorii adulți conformiști sau veșnicii rebeli – să învețe lecția supunerii și a angajamentului față de perfecțiune.

ABONARE NEWSLETTER


Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.


Dacă nu ai citit sau nu ești familiarizat cu noile studii care evaluează impactul perfecționismului în viața de zi cu zi, atunci pe bună dreptate te poți întreba: „Ce are psihologu’ ăsta cu perfecțiunea?“ În realitate, perfecțiunea este nu doar o mare iluzie, ci și una dintre principalele cauze ale nefericirii umane, ale unei vieți definite de anxietate, depresie, tulburări de comportament alimentar, îndatorări financiare peste măsură și comportamente violente față de sine sau față de alții. Și asta, deoarece vocea perfecționismului îți spune că niciodată nimic nu este suficient de sigur, bun sau valoros și te determină să trăiești în mod constant două emoții nu tocmai confortabile: frica și rușinea. Iar atunci când vine vorba despre a face ceva sau a-ți transforma visurile în realitate, aceste emoții te sabotează, căci vocea din capul tău îți spune că nu ai voie să greșești, nu ai voie să ratezi… pentru că tu poți fi acceptat sau apreciat doar dacă ești perfect. Potrivit acestor noi idei despre toxicitatea perfecționismului, este mai înțelept să fim tributari excelenței – și anume, tentativelor de a încerca din nou și din nou, până când ne iese, fără să ne lăsăm încarcerați în gândurile noastre negative de frică, rușine sau teroarea de greșeală. Ceea ce știu sigur până în prezent este că viața unui om nu e lipsită de defecte și imperfecțiuni. Prin urmare, de ce nu am îndrăzni să-i învățăm pe elevi la școală să-și accepte și să-și asume greșelile și defectele, pentru a le oferi astfel șansa de a-și descoperi potențialul interior și a le deschide calea spre excelență?

Fără să judec ori să atac sistemul educațional, nu pot să nu observ cum, în cele mai multe școli din țara noastră, se transmite de la o generație de profesori la alta arta predării prin teroare, critică, rușinare și amenințări. Strategii de educare și relaționare bazate exclusiv pe frică. Desigur, nu-mi imaginez că profesorul mai tânăr stă în cancelarie și ascultă cum al său coleg mai experimentat în ale școlii îi ține o mini-prelegere despre cum să fii abuziv la clasă – deși, cu toată sinceritatea, cred că și astfel de lucruri sunt posibile. Mai degrabă, mă gândesc la convingerile nesănătoase și dezumanizante pe care le are instituția școlii românești despre elevi, despre copii și despre cum se aplică disciplina în lume.

Dacă ne uităm cu o oarecare curiozitate conștientă la elevii de ieri și la cei de astăzi, încercând să observăm ce-i învață școala pe ei, lesne putem lista numeroase comportamente de inhibare personală, de supunere și renunțare la sine: să urmeze instrucțiunile aidoma și să stea cuminți în bancă; să vorbească doar la cerere și să nu aibă opinii contrare; să copieze schema lecției de pe tablă și să nu pună la îndoială spusele profesorului (și autoritatea supremă a acestuia); să minimalizeze inițiativele intelectuale situate în afara programei școlare și să nu rateze în nicio zi temele obligatorii; să cumpere auxiliarele școlare pe care le cumpără ceilalți copii din clasă (indiferent de costuri) și să participe la cât mai multe activități extracurriculare (bine, asta din urmă vine din competitivitatea părintească); să-și nege greșeala și să caute validarea celorlalți în ceea ce privește prețuirea și valoarea de sine.

℗PUBLICITATE



Vorba renumitului Seth Godin, peste tot în lume școala te învață „să fii bun(ă) la școală“. Dar este aceasta o abilitate esențială și definitorie pentru viață? Sau este mai degrabă o manifestare lăudabilă doar dacă vrei să mergi la școală toată viața? Pentru majoritatea oamenilor care nu sunt cadre universitare sau care nu lucrează într-un domeniu similar, a fi bun la școală seamănă cu a fi bun la Frisbee. Este ceva pozitiv, dar nu este cu adevărat relevant decât în cazul în care meseria noastră ar presupune să ne facem temele, să vorbim la comandă, să căutăm răspunsurile în manuale, să memorăm pe de rost texte întregi (fără să le înțelegem sau să le trecem prin filtrul gândirii personale). Așadar, putem conchide că strategia de a reproduce un text ca un papagal și de a repeta necontenit vorbele altora implică o pierdere uriașă de timp și de viață.

Astfel, ajungem iar să ne întrebăm dacă școala chiar ajută în conturarea viitorului nostru sau mai degrabă ne sabotează existența. Desigur că educația este esențială, fără doar și poate, dar în mod cert este nevoie și de o schimbare de raportare, atât din partea profesorilor, cât și a părinților – fără să mai amintim ministerul responsabil de educație și învățământ. Este imperios necesar să ne întrebăm dacă școala clădește oamenii de care societatea noastră are nevoie și, dacă nu, ce putem schimba pentru a nu traumatiza la nesfârșit generațiile noi de elevi și, implicit, comunitatea din care cu toții facem parte.

Evident, vor exista și adulți – dintre aceia care au lucrat în corporații și ale căror opinii le găsim pe net – care vor spune că în companiile internaționale exact asta se cere: să urmezi instrucțiunile aidoma, să te supui autorității supreme a șefului și să nu-l contrazici, să stai cuminte în pătrățica ta, să nu ai inițiative care ar periclita jobul altuia, să nu-ți ratezi în nicio zi sarcinile de serviciu și (cea mai tare dintre toate) să-ți negi greșeala! Dar cum nu ar fi corect să generalizăm și cum nu avem dovezi despre vreo conspirație mondială care ar vrea ca școala românească să formeze fix asemenea viitori angajați, să revenim la copiii de azi…

Sunt elevii ajutați să-și dezvolte creativitatea, imaginația, stima de sine și încrederea în sine, în relații și în viitor? Sau, prin ceea ce spunem și facem, distrugem puterea înnăscută a copiilor? Este nevoie să-i întrebăm din nou și din nou: „În ce an a avut loc răscoala de la…?“ Sau aceasta este deja o abilitate inutilă, într-o lume în care Google este mereu la purtător? Este util să-i învățăm să calculeze ipotenuza unui triunghi dreptunghic, deoarece se vor lovi de acest lucru din nou și din nou în viață? Sau ar fi mai inteligent să-i ajutăm să rezolve – într-un mod uman și înțelept – conflictele interpersonale, să știe cum să-și îmblânzească anxietatea, să-și dozeze resursele pentru a-și transforma visurile în realitate sau să-și cunoască suficient de bine creierul, încât să-l folosească optim pentru a ajunge la excelență?

În calitate de susținător al programului național #RevoluțiaRelaționalăÎnRomânia, nu pot să nu subliniez și de această dată cât de important ar fi pentru elevii de azi și adulții de mâine dacă, în școli, ar exista posibilitatea de a studia materii care să ne cultive inteligența relațională. Cum vă sună o disciplină intitulată „Educație relațională“? Una care să ne ajute să rămânem deschiși la conexiunile interpersonale, să înțelegem cum funcționează aceste legături invizibile dintre noi și ceilalți și cum putem avea mai multă grijă de cel mai bun predictor al succesului în viață – relația. Și, revenind din nou la Seth Godin, sunt de aceeași părere: că, din păcate, nici inteligența socială și nici leadership-ul nu sunt priorități pentru instituțiile noastre de învățământ. Cu toate acestea, la ora actuală, leadership-ul și inteligența relațională sunt mult mai valoroase decât conformismul și supunerea care se cultivă la nesfârșit în școli.

Dacă ești părinte, cadru didactic, bunic, student la Pedagogie, director de școală sau doar un om interesat de starea de bine a comunității tale, pe 20 octombrie, te așteptăm la #EpicTalk – cel mai important eveniment de promovare a sănătății relaționale organizat în această toamnă la București. Unul dintre cele mai așteptate discursuri este cel al Oanei Moraru – profesor cu peste 20 de ani de experiență în învățământ și consultant educațional în domeniul școlilor publice și private din România. Pentru detalii și înscrieri la conferință, poți accesa acest link.

Articol publicat pe platforma Republica.

Psiholog clinician, psihoterapeut de familie și cuplu, membru al Colegiului Psihologilor din România, formator la diferite programe de formare complementară, președinte și membru fondator al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0
Livrare gratuită în România la achiziții de peste 149,00 lei
0%