skip to Main Content
Școala Românească, După 20 De Ani

Școala românească, după 20 de ani

Cu un sfert de secol în urmă, savurând primii ani de libertate, multora dintre adulții de azi le-a trecut prin minte iluzia că: „Până când o să am eu copii, sistemul de învățământ se va curăța de toate bubele. Lor le va fi mult mai bine…“

După 20 de ani, noi ne regăsim exact ca personajele lui Dumas – îmbătrâniți și decepționați de toate câte li se întâmplă copiilor noștri în școli. Nu numai că lucrurile nu s-au așezat într-o ordine mai bună, dar pare să se fi generalizat în sistemul de învățământ ceea ce știm noi să instituim cel mai bine: formele fără fond.

Am adus în școli nenumărate auxiliare avizate de minister – chiar și culegeri de gramatică cu greșeli gramaticale în ele. Lucrăm la nesfârșit pe fișe – formând pomposul „portofoliu“ al elevului și ignorând ordinea lecțiilor din manual, de nu mai știe părintele ce s-a predat după manual și ce nu. Învățăm lecția după notițele profesorului, pentru că manualul e mai bătrân ca elevul – iar dacă-l pui pe copilul tău, după un semestru, să-ți spună o definiție din manual, vei afla că n-o are scrisă nicăieri și nu știe unde s-o caute. Punem copiii să facă referate, să se documenteze pe net – uitând că netul nu are doar informație corectă și verificată și că simplul copy-paste dintr-un articol într-un word nu înseamnă că te-ai documentat, ci doar că ai încălcat drepturile de autor. Actualizăm programa școlară și retragem avizul manualelor foarte vechi, fără a avea unele noi pe piață – astfel încât elevul nu se mai poate baza decât pe exemplarele uzate distribuite de școală, fiindcă altele noi nu mai găsește în librării. Alocăm bani pe lapte și corn – dar mulți copii din orașele mari nici nu se duc să le ridice.

Am interzis fondul clasei, dar școala nu are bani pentru markere și toner – deci cadrul didactic e pus în poziția de a le sugera părinților să contribuie, dacă vor ca odraslele lor să-și poată desfășura activitățile. Inventăm formulare și adunăm informații privind sănătatea elevilor, după care demarăm proiecte naționale pentru depistarea scoliozei – dar le cerem copiilor să-și aducă în ghiozdan câte 4 culegeri și 3 caiete la o materie (în fiecare zi). Construim săli de sport – dar nu avem bani de saltele pentru gimnastică și nu ne permitem să plătim o femeie de serviciu care să măture sălile. Am inventat „Școala Altfel“ – care e un fel „neșcoală“ și „nevacanță“, în același timp. Și așa mai departe…

Pentru a vedea cum anume s-ar putea remedia câteva dintre hibele sistemului de învățământ din România, am invitat-o la o discuție pe Oana Moraru, consultant național pe politici educaționale.

Oana, bine ai revenit alături de noi! Să începem cu un fenomen larg răspândit în școlile din România: violența printre elevi – de la mici șicane verbale, până la bătăi soldate cu coloana ruptă. Ce anume crezi că-l face pe un copil să se poarte agresiv cu colegii de clasă? Și ce anume pot face părinții copiilor agresați, dacă școala nu ia măsuri, iar părinții copiilor agresivi nu se sinchisesc?

Agresivitatea copiilor apare întâi ca fenomen natural, instinctiv. Copiii sunt teritoriali și tribali. Nevoia lor de a-și delimita granițele, de a și le negocia, reorganiza, manipula, tranzacționa… e nelipsită și absolut sănătoasă în copilărie și în tot restul vieților noastre de adulți. Ce nu știe copilul să facă acum, la începutul vieții lui, este autoreglajul socio-emoțional în limitele acelea care îl satisfac pe el, fără să îl rănească pe celălalt. Sunt și mulți adulți care nu știu încă să facă asta. Autoreglajul intervine din construcție, din modelare comportamentală inspirată și dirijată pe termen lung, în multe situații de viață, consecvent, cu repetiții și îndrumări consistente. Cu alte cuvinte, relațiile constructive și pozitive apar după ce acest mușchi social a fost suficient de mult exersat și, mai ales, antrenat sub supraveghere și ghidare.

În școlile noastre, adulții nu fac supraveghere constructivă a relațiilor dintre copii, în afara orelor de clasă.  Nici în timpul orelor – nu știu câte cadre didactice își propun, în proiectele de lecție, să antreneze relații de grup de un anumit fel. Avem, de regulă, obiective cognitive, dar nu și de ordin afectiv și social; deși, la carte, așa scrie: nicio lecție fără să integrezi cunoașterea în plan socio-afectiv.

Cel puțin aceste două neajunsuri fiind date – 1. lipsa de supraveghere și modelare activă a jocului liber al copiilor și 2. lipsa de impact emoțional și social al învățării – e de la sine înțeles câte frustrări acumulează copiii și câte întârzieri în maturizarea, pe orizontală, a interacțiunilor. De aici, multă reactivitate, impulsivitate; de aici, o cultură bazată pe învinovățire, cu mult înainte de a le da copiilor șansa să treacă prin filtre valorice și emoționale tot ce li se întâmplă.

Le cerem să fie buni, înainte de a-i antrena să fie buni. Le pretindem echilibru, focus și înțelepciune, îi învinovățim pentru lipsa lor, înainte de a crea contexte de manifestare expresă a acestor valori. Cuvântările motivaționale, cicăleala și explicațiile directe arătând de ce un anume comportament trebuie adoptat nu înseamnă nici 10% în formarea unui copil. Cu atât mai puțin pedepsele, scăderea notelor la purtare, excluderile din colective. Etica relațională se formează indirect, din inspirație, din exercițiu, din modele de viață. Niciodată nu se formează în prezența unor adulți iritați de lipsa naturală de discernământ a copiilor sau a unor adulți-polițiști care găsesc că e mai bine să amendeze un comportament înainte de a construi alături de copil versiunea lui pozitivă.

Agresivitatea în școli a escaladat, deci, pentru că există mii de gesturi mici nepotrivite neamendate, nediscutate, nevăzute de nimeni, mii de indigestii emoționale care sfârșesc mai târziu cu reprimări și explozii comportamentale neprevăzute. Dar există și pentru că mulți profesori încă mai practică forme de agresivitate emoțională la adresa copiilor: umiliri publice, șantaje emoționale, amenințări, linșaje publice, comparații valorice, tratamente preferențiale, explozii de mânie etc.

Agresivitatea în școli este un fel de bulgăre de zăpadă pe care îl vedem la final – după ce s-a rostogolit de nenumărate ori, și în terenul de acasă (al familiilor), și între copii (pe terenul de joacă), dar și între profesori (în cultura bisericuțelor de cancelarie, a luptelor de putere și a bagajelor emoționale dezechilibrate). Agresivitatea copiilor noștri întruchipează lipsa noastră de direcție, planificare și responsabilitate adultă. Dar este și oglinda lucrurilor neconștientizate despre noi înșine.

Știm că dezvoltarea copiilor trece prin mai multe etape și că în adolescență au alte vulnerabilități decât la vârstele mici. Din experiența ta, în ce etapă este violența mai acută – în gimnaziu sau în liceu?

În clasele a V-a și a VI-a explodează, pe teme distincte la fete și la băieți. La băieți, apar luptele determinate de dominația atletică pe teren. Cei mai sportivi încep să îi umilească pe cei mai stângaci și necompetitivi fizic. Ei încep să domine grupul. La fete, apar temele exclusivității și ale fidelității în relațiile lor de prietenie. Se împrietenesc și se desprietenesc „pe viață“, își împărtășesc și deconspiră secretele în aceeași zi. Băieții își exersează puterea fizică direct, în relație cu ceilalți; fetele își antrenează tehnicile de manipulare din umbră, testându-și subtil prieteniile exclusive. Pretutindeni în lume se întâmplă acest lucru, în toate curțile de școli, indiferent de cultură și limbă. Tot acum apar și fenomenele de bullying, adică de agresivitate anticipată și cu țintă precisă.

Ca să modelezi tendințele naturale ale copiilor, ai nevoie nu numai de intervenție directă în relațiile lor, dar mai ales de o cultură școlară care să le ofere zilnic modele de oameni, situații de viață pe care ei să le judece în clasă, în afara contextelor „încinse“ din pauze. Acum, mai mult ca oricând, e nevoie ca toate achizițiile academice să aibă bătaie lungă în zona valorilor și a eticii sociale. Copiii trebuie inspirați de mici să vadă că nimic din ceea ce cunoaștem nu are sens, dacă nu este pus în slujba celui de lângă tine, dacă nu contribui, prin ce știi, la mai binele tuturor.

Toți psihologii cunoscuți pentru cercetările lor în SUA afirmă că un copil preia modelul pe care-l vede funcționând acasă și-l duce mai departe în viața lui. Cum vezi societatea românească peste încă 20 de ani?

Da, am observat adesea în relațiile copiilor că cel care domină nepotrivit sau agresiv este, de cele mai multe ori, dirijat acasă cu încrâncenare moralizatoare, critică, neconectare sufletească sau agresivitate verbală ori fizică.

Însă principala noastră meteahnă este că, cel mai adesea, părintele nu știe să se extragă pe el însuși din ecuația relațională cu propriul copil. Și când spun „pe el însuși“, mă refer la tumultul lui sufletesc, la proiecțiile lui înfricoșate, la vocile dezamăgirii stocate în propriul trecut. Am văzut prea adesea părinți care, pur și simplu, se toarnă pe sine în moment – când, de fapt, acel moment este despre copil, nu despre sine. Părinți care aruncă în copil, pe lângă criza concretă, și toxina propriilor reacții: nervi, dezamăgire, frică, rușine și neliniști de tot felul. Orice situație de modelare a unui comportament presupune și un proces de digestie a emoțiilor trăite de copil. Cum să facă el această digestie, dacă părintele e și el acolo cu încărcătura lui personală?

Ce-ar fi, să învățăm să semnalăm probleme și greșeli cu aerul unui înțelept sau al unui arbitru sportiv care pune în joc limpezimea unui raționament despre bine și rău sau despre ce s-a întâmplat greșit, dar aduce și emoția venită din fair-play, fără tumult, revărsări și izbucniri temperamentale? Totul cu optimismul de bun-simț că mai e încă timp până când copilul meu găsește calea bună, e încă timp pentru greșeli, încercări și poticniri. Fără grabă, sentințe, judecăți imediate.

Răbdare, altfel țara asta va fi înghițită de cultura blamului și a deconectării emoționale, de cultura singurătății și a fragmentării suspicioase, de profesori și părinți care inoculează complexe de inferioritate și etichete din care copiii nu mai știu să iasă.

Trăim în democrație și părinții au dreptul la liberă exprimare față de profesori. Care crezi că mai e statutul real al profesorului, azi? Și ce măsuri coercitive are el, față de elevii cu un comportament nerespectuos?

Până la măsurile coercitive, profesorul trebuie să aibă un plan despre cum participă și el la formarea caracterului copiilor, despre cum transmite valori în lecție sau își pune conținuturile cu miză academică în niște modele comportamentale și emoționale.

Există însă și cazuri aflate dincolo de puterea unui om, față de care regulamentul școlar, managementul, asociațiile de părinți, reprezentanți ai psihologilor și ai consilierilor trebuie să acționeze direct și concret.

Cele mai funcționale și echilibrate medii școlare din lume au reguli foarte stricte, aplicate consecvent de toată lumea. Familia este adesea chemată la școală, chiar și pentru lucruri aparent minore, fiindcă e mai eficient, de regulă, comportamentul preventiv. Cu copiii, e ca în trafic: dacă nu ai reguli clare și multă prevenție, lucrurile escaladează teribil. Avem, să nu uităm, de-a face cu ființe în formare, pentru care orientarea vizavi de viața socială prestabilită de noi, adulții, abia începe – și este un proces lung, cu multe poticniri, în care greșelile sunt absolut necesare.  Pe de-o parte, acest „trafic“ relațional trebuie susținut și echilibrat în toate direcțiile de „autostrăzi“ emoționale pozitive și încurajatoare; pe de alta, fără reguli știute și împărtășite de toată lumea, nu poate funcționa nimic. Multe lucruri nepotrivite – între copii, dar și dinspre copii spre profesori, bineînțeles și de la profesori spre copii – rămân nesemnalate, nereglate, neabordate de nimeni. Trec fără consecințe. După care ne trezim cu abuzuri mari, când, de fapt, disfuncționalități mari sau mici se vor fi rostogolit de mult sub ochii noștri ignoranți.

În calitate de cadru didactic, ce părere ai despre camerele de supraveghere din clase? Responsabilizează în vreun fel profesorul? Sau elevul? Pentru ce perioadă ar fi bine să fie păstrate înregistrările – cu sau fără sonor?

În România, cred că sunt necesare. Responsabilitatea cadrului didactic nu e, oricum, autentic monitorizată. În stadiul în care se află multe școli acum, mai ales în mediile defavorizate sau cu elevi adolescenți agresivi, tratamentul „soft power“ nu mai este eficient. Înregistrările să meargă apoi la director și secretariat. Cu sonor. Păstrate și un an. Există acum soluții de stocare.

Solidaritatea a fost mereu o zonă dificilă pentru noi. Crezi că sunt azi părinții solidari între ei, când vine vorba să ia atitudine împotriva unui cadru didactic? Ori se tem că protestul lor se va răsfrânge asupra propriilor copii?

Părinții nu au curaj să ia atitudine, pentru că mulți știu că școala, directorii n-au pârghii de influențare directă a comportamentului unui profesor aberant sau abuziv. Oamenii aceștia sunt numiți de inspectorate, se apără între ei, mulți se cred victime ale sistemului însuși. Părinții care iau atitudine sunt etichetați ca scandalagii sau „făcători de valuri“.  Unii dintre ei nici nu au diplomația necesară, alții sunt de-a dreptul agresivi. Uneori, au mare dreptate, alteori, deloc. Pentru că relațiile părinți-școală sunt, de regulă, atât de complicate, soluția, în multe școli din lume, a fost fie o a treia parte (care „arbitrează” acestă relație), fie un management al școlii (atât de clar formulat în proceduri și consecințe, încât adulții aceștia aflați în parteneriat pentru binele copiilor nu au altă cale decât aceea a bunei înțelegeri). Mentalitatea noastră dominantă este însă aceea de a pune părinții și profesorii de părți diferite ale baricadei și a practica învinovățiri continue, cu lovituri de minge, ca la tenis, de o parte și de alta a terenului.

În mod normal, orice școală trebuie să își anunțe filozofia educațională, să practice stiluri didactice unitare, sisteme de evaluare coordonate între profesori, o comunicare de un anumit tip declarat cu părinții și elevii, să aibă un program transparent de sprijin al copilului și de colaborare cu familiile. O școală trebuie să își asume responsabilitatea, tot așa cum familiile trebuie să știe foarte limpede care este partea lor de răspundere în parteneriatul cu școala. După ce lucrurile acestea ajung să fie clar reglate și tranșate, eventualele neînțelegeri cad sub tipare prestabilite de acțiune și consecințe, nu mai sunt lăsate, pur și simplu, la mila subiectivismului datorat relațiilor personale.

Pe cine crezi că ascultă ministerul, dacă i se cere să facă o anumită schimbare: Pe părinți? Pe profesori? Pe directorii de școală? Pe inspectori? Sau pe liderii de opinie din presa audio-vizuală? Dar se produce, în final, vreo schimbare reală?

Ministerul, așa cum este el acum, pare o entitate funcționărească dedicată propriei supraviețuiri, prea adesea navigată aleatoriu de miniștri dezorientați politic, schimbați înainte de a apuca să se dumirească cine dictează și cum se fac regulile acolo. Ministerul… nu știu de cine ascultă acum – pentru că, cel puțin în mintea mea, el este o entitate abstractă, fără personalități vizibile și populare, fără curaj de exprimare publică, fără zvâc și fără recunoaștere ideologică publică.

Reforma nu poate fi hotărâtă altfel decât politic, adică prin angajamentul unor formațiuni aflate la putere că vor urma niște strategii prestabilite, continuate dincolo de ciclurile electorale. O reformă adevărată în educație ar fi extrem de nepopulară pentru cei din conducere, fiindcă ea ar supăra mulți oameni și ar răsturna multe mediocrități care acum mănâncă liniștite o pâine. Deocamdată țara asta, cel puțin în ultimii doi ani, nici măcar n-a fost guvernată: lucrurile au mers din inerția funcționarilor ministeriali. Ce speranță să avem cu reforma în educație – una care ar presupune tensiuni sociale cu enorme costuri pentru cei de la putere? Cine riscă, într-o țară unde populismul a atins cote grotești, copy-paste-ul e în floare, doctoratele date la comandă nu au fost nicidecum amendate, iar guvernanții sunt analfabeți?

Referitor la evaluările și examenele naționale, te întreb: Cum ți se par subiectele date în ultimii ai? Sunt făcute pentru elevul mediu? Sau pentru cel performant? Și cum sunt, în comparație cu evaluările făcute în alte țări?

Testările internaționale se bazează pe un principiu simplu: 30% testăm capacitatea reproductivă a intelectului și 70% testăm gândirea copilului, pornind de la situații concrete de viață (care presupun, de pildă, înțelegerea unor texte din mai multe domenii de activitate sau rezolvarea de probleme matematice ancorate în pragmatism) și ajungând la niveluri treptate de abstractizare, analiză și creativitate.

Actualele teste de Limbă și literatură română nu reușesc deloc să îl oblige pe profesorul de la clasă să își antreneze copiii, astfel încât să reducă enorma incidență a analfabetismului funcțional. Adică cerințele de la examen nu verifică deloc cât de bine înțelege un elev o varietate de texte și stiluri funcționale. Iar la matematică, din nou, măsurăm mult gândirea algoritmică și abstractă și foarte puțin deducțiile logice inteligente în situații de viață care presupun decizie și logică matematică.

Modul în care concepi testarea poate să îți influențeze enorm calitatea actului didactic. Deocamdată, în România, poți aduce un copil până la notele 8 și 9, fără să îi forțezi prea mult gândirea în adâncime. Deci, nu testăm competențe, încă testăm multe cunoștințe obținute prin muncă, repetiție, meditație, toceală, dar nu și inteligență lingvistică, logico-matematică, pragmatică, strategică, analitică sau creativă. Dacă nu le măsurăm, nici nu le formăm, desigur.

Meditațiile sunt un fenomen național, de când ne știm. În orele de meditație privată, plătite de părinte, se învață lucruri noi față de materia parcursă în clasă? Se poate descurca un copil să ia note mari la examene, fără a face nici măcar o oră de meditații?

Există un procent natural de 6-10% copii care pot învăța fără sprijin. Marea masă a copiilor însă nu beneficiază de sprijinul necesar din partea școlii. De aceea, cam jumătate dintre ei se pierd pe drum, acumulează decalaje imense și complexe de inferioritate sublimate în furie, agresivitate, delăsare sau apatie. Ceilalți, vreo 40 %, sunt susținuți de părinți, cu meditații acasă. O serie de analize internaționale au arătat că România are unul dintre cele mai netransformaționale sisteme de educație; în sensul că atât de mulți copii trec prin el fără să își modifice nivelul de așteptări și izbândă în viață. Cel mai mare impact tot familia îl are, în îndrumarea academică. Statul român n-a fost încă în stare să croiască un sistem care să își ajute cetățenii să aibă încredere în ei și în viitorul lor. Dimpotrivă, am perpetuat un sistem în care marea masă a copiilor capătă senzația că e muncită inutil, copleșită, neinspirată, dar sever judecată și pedepsită.

În ultimii ani, procentul meditațiilor a crescut. Cel mai puternic indicator al aberațiilor la care s-a ajuns îl reprezintă clasele foarte bune din cadrul liceelor de elită, unde copiii nu supraviețuiesc decât dacă se meditează și unde profesorii predau puțin și testează mult, fără nicio legătură cu ce au format ei în clasă. Testarea și judecarea acestor copii nu se face, în prezent, în relație cu munca profesorului la clasă, ci în relație cu numărul de ore petrecute individual de elev la meditații.

Există o ierarhie a liceelor bune, atât în București, cât și în țară. După părerea ta, care sunt criteriile în funcție de care ar trebui să-și aleagă un elev bun liceul pe care dorește să-l urmeze?

Ierarhia e falsă ori artificială. Singurul lucru ce recomandă un liceu ca fiind „bun“ este numărul de copii care au luat note mari la examenul de Capacitate. Cu ei, e relativ ușor să lucrezi – sunt dintre aceia susținuți de familii și meditați deseori. Există acasă un nivel de responsabilitate și sprijin care e, de multe ori, mai mare decât cel al profesorilor din clasă. În sensul acesta, un tânăr poate să aspire la un așa-zis liceu bun. În ideea că își va petrece următorii 4 ani alături de niște colegi obișnuiți deja de acasă să își onoreze mai bine munca sau ajutați de ani de zile să facă față golurilor profesionale de la catedră.

În rest, nu comentez. Un liceu sau un dascăl cu adevărat bun este acela care are valoare intervenționistă: care poate salva un copil, ducându-l de la nota 5 până la nota 9, care poate îndruma și inspira profesional, care poate dezvolta niște valori în copii. Sunt licee considerate mediocre în București, de pildă, care au profesori – unii dintre ei – extraordinari; și licee de super-elită, care au la clase figuri îndoielnice, agresive și total deprofesionalizate. E harababură în România.

Oana, îți mulțumim pentru răspunsuri. Cei care te urmăresc pe pagina ta de Facebook și vin să te asculte la conferințe, știu că mereu spui lucruri pe care imensa majoritate a cadrelor didactice evită să le admită. Pentru cititorii Paginii de Psihologie, un mesaj acum, în miez de an școlar:

Faceți un bine copiilor care vă trec prin mână! Lăsați mentalitatea de victime ale sistemului și puneți-vă pe sine la dispoziția acestor generații, cu tot ce este mai uman și autentic în voi! Luați prezența voastră în clasă ca pe un drum personal de creștere și împlinire spirituală! Toată energia negativă pe care o aduceți în clase se va întoarce în viețile voastre și tot ce aduceți bun se va multiplica la rându-i în familiile voastre! Sufletele de copii sunt cel mai limpede canal de propagare și transmitere înapoi a acestor contribuții personale ale voastre la mințile și inimile lor!

Pagina de Psihologie

Informații utile, articole de psihologie, o agendă a activităților și evenimentelor din sfera psihologiei, magazin virtual. Împarte informația - sănătatea relațiilor noastre este cea mai importantă resursă pe care o avem.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Close search
Back To Top
×Close search
Caută