Dragă suflete,
M-am trezit azi-dimineață cu gândul la tine. Astăzi, mai mult ca oricând.
Cred că, dintre toate întrebările care-mi sunt adresate despre profesia mea, „Cum te deconectezi, cum te descarci?“ este cel mai des întâlnită. Adesea mă întrebi acest lucru pentru că ești curios(oasă) cu privire la viața de dincolo de cabinet, iar cei din jurul meu sunt curioși cu privire la viața din cabinet, fiecare având propria sa fantezie despre cum e să fii pe canapea, dar mai ales despre cum e să fii în fotoliul terapeutului. Există, într-adevăr, multe fantasme, fantezii, proiecții, prejudecăți și altele asemenea: despre ce presupune mersul la terapie, despre cum ar trebui să fie un psihoterapeut, despre cum nu ar trebui să fie, despre cum ar trebui să arate un cabinet, despre cum ar trebui să fie clienții, despre care sunt problemele pentru care ai voie să ceri ajutor etc… etc.
Știu că, indiferent dacă avem o istorie mai lungă a relației terapeutice sau suntem doar la început, există câteva lucruri pe care, cel mai probabil, le-ai auzit de la mine constant și, chiar dacă, atât cât este posibil în vremurile actuale, le mai auzi încă în ședințele online, aș vrea să folosesc și un alt mod alternativ de contact (din alte timpuri, ce-i drept): o scrisoare. Și, pentru că am ales să îți scriu în mod public, am să te rog să nu te superi dacă, pe alocuri, mesajul meu va suna impersonal. În realitate, este o scrisoare despre spațiul nostru comun, despre resursele și umanitatea noastră împărtășită (a ta și a mea, a mea și a celorlalți clienți, a ta și a celorlalți clienți pe care nu-i cunoști, dar cu care ai măcar un lucru în comun, terapia, a mea și a comunității mele, a ta și a comunității tale, a noastră și a tuturor celorlalți oameni de pe glob).
Aș vrea să știi că, de deconectat, nu mă deconectez. Cel puțin nu așa cum își imaginează unele persoane: nu ies din cabinet ca să devin alt om, nu plec acasă ca și cum, cu câteva minute sau ore înainte, nu am vorbit despre moarte, frică, boală, divorț, infidelitate, viol, violență domestică, abandon, gânduri suicidare și câte și mai câte. Nu știu dacă există psihoterapeuți care fac asta – eu, una, nu cred. Da, cred că ne întoarcem fiecare la casele noastre, la viața noastră de zi cu zi, unde, ca și tine, ne confruntăm cu aceleași provocări ale existenței. Este adevărat că, adesea, nu ne confruntăm cu aceleași probleme în același timp (nu am avut aceeași copilărie, nu suntem în același tip de relații, nu avem aceleași boli, nici măcar aceleași frici). Dar uneori, ca acum, trăim aceeași situație în același timp. Și aș vrea să îți amintești că nu ești singur(ă), chiar dacă această situație ne găsește în momente diferite.
Mai ții minte când glumeam că eu consider oamenii care vin la terapie ca fiind cei mai sănătoși (mental, emoțional) oameni pe care îi cunosc? Adesea râdeai, te bucura cumva să te gândești la asta așa, dar parcă nici nu mă credeai cu adevărat. Și cum ai fi putut, când doar tu îți știai povestea, povara, durerea? Încă este una dintre credințele mele. Doar cel care acceptă viața așa cum e ea, nu doar când îi convine, ci și atunci când lucrurile sunt dureroase sau neplăcute, poate face ceva pentru a schimba lucrurile (când se poate) sau pentru a se schimba pe sine (mai tot timpul, alternativa la îndemână). Este nevoie de recunoaștere și acceptare a unei probleme, a unei dificultăți sau a unei limite, pentru a putea spune: „Hei, mi-ar prinde bine o mână de ajutor, o perspectivă diferită, o privire de ansamblu, o părere obiectivă.“
Știu că, având în vedere contextul, unele dintre problemele cu care te confruntai în trecut par minuscule acum și, poate, îți scoți iar „biciul mental“ (da, da, știu că îți amintești de el, chiar dacă pentru o clipă părea, în sfârșit, dispărut) și începi să te cerți pentru ceea ce ai fi putut să faci, dar n-ai făcut, pentru lucrurile de care ai fi putut să te bucuri, dar nu ai făcut-o, pentru cum ar fi putut fi viața, „dacă“… Dar acum știi că „dacă“ este prietenul lui „trebuie“… Și „trebuie“, ei bine, „trebuie“ este dușmanul nostru. „Trebuie“ este dușmanul prezentului, al curiozității, al adaptării, al libertății de alegere, al flexibilității. Știu că știi tot ce îți spun acum. Și știu și că îți spui lucrurile astea, ba chiar le spui mai departe. Și sunt mândră de tine, pentru fiecare moment în care îl înlocuiești pe „trebuie“ cu „ar fi bine“, cu „ar fi de preferat“, cu „mi-aș dori“, cu „aș putea“. Mă bucur pentru fiecare moment în care înlocuiești judecata lui „de ce” (De ce eu? De ce mie? De ce așa? De ce n-am știut, făcut, gândit, simțit etc.?) cu curiozitatea lui „Nu-i așa că-i interesant?“ (Of, nu-mi place, nu e vina mea, am greșit, aș fi putut face așa sau pe dincolo etc., dar sunt în situația asta, chiar dacă aș fi preferat să nu fiu… nu-i așa că-i interesant? Ce-mi spune situația asta despre mine? Despre ceilalți? Ce aș putea face cu ea?).
Sau mai știi când vorbeam despre compasiune? Când îți spuneam că nimic nu trebuie să fie în niciun fel anume și că lucrurile, pur și simplu, sunt? Că a fi blând(ă) cu tine însuți/însăți nu înseamnă să fii delăsător, nepăsător sau leneș. Fiecare dintre noi poate fi înțelept și corect și bun și neînfricat, când privește cu ochii omului din prezent la sine însuși în trecut, nu-i așa? Altfel pot să mă văd eu pe mine de acum doi ani, cu ochii minții de acum, față de cum mă voi vedea pe mine cea de astăzi peste doi ani. Sunt lucruri pe care acum le știu, dar nu le-am știut, poate până astăzi, și sunt lucruri pe care nu le știu, dar urmează să le aflu, pe măsură ce timpul crește. Nu ar fi corect să fiu criticată de Sabina de peste doi ani pentru ce simt și gândesc acum, nu crezi? În fond, doi ani, două luni, două zile, două ore, chiar două minute pot schimba atât de mult o persoană! Compasiunea față de propria persoană, față de situația de fapt și față de lume este capacitatea noastră de a accepta și a ne privi pe noi înșine și unii pe alții ca fiind cea mai bună versiune a noastră în momentul prezent, ca făcând tot ceea ce știm mai bine astăzi și, da, ca având potențialul de a deveni mai buni, mai înțelepți, mai conștienți de noi înșine. Este despre a ne uita la noi ca ființe în continuă mișcare, schimbare, transformare. Și chiar dacă, uneori, pentru scurte momente de timp, ne putem închide în etichete, categorii, definiții, să păstrăm totuși vie experiența directă cu viața – acest perpetuum mobile care ne guvernează și, atât timp cât încă suntem în viață, totul poate fi și altfel. Inclusiv noi.
Am văzut că iei lucrurile foarte în serios, că te gândești la toate lucrurile despre care vorbim, că jonglezi cu toate noile concepte pe care le dezbatem, că ai devenit mai conștient(ă) de propriile trăiri, emoții, comportamente, nevoi. Știu că ai nevoie să știi că te descurci, să simți că ești mai bine, că totul va fi ok. Știu că, de îndată ce mai înțelegi ceva, și perspectiva ta se schimbă, te uiți la tine, la lume și la viață cu alți ochi și îți e greu, uneori, să vezi că cei din jur nu se acordează atât de ușor nou descoperitei tale revelații. Dar, vezi tu, schimbarea este mult mai personală decât credem noi. Chiar și în situații de criză, ca aceasta pe care o trăim acum, când isteria este generală… schimbarea, tot personală este, în primul rând, abia apoi ajunge înapoi în lume.
℗PUBLICITATE
Liniștea este mult mai greu de atins decât zgomotul. Aș vrea să pot să îți spun ce vrei să auzi. Că ești bine, că totul va fi bine. Dar știi că nu pot face asta și, deși pe moment ar fi mai simplu, nu ar fi adevărul. Adevărul este că nu știu. Nu știu dacă va fi bine sau cum anume va fi acest bine, dar știu că nu trebuie să fie bine, cum nu trebuie să fie în niciun fel. Așa cum spune prietena mea cea mai bună, din care sigur ți-am mai citat eu: „Nu a fost niciodată să nu fie cumva!“ Da, mi-aș dori să fie bine, dar și dacă nu va fi, mi-aș dori să nu uiți că, doar pentru că nu e binele pe care ni-l imaginăm, nu înseamnă că nu poate fi, totuși, cumva.
Îmi place că nu dai înapoi și – deși ți-e greu și uneori nu ai încredere în ceea ce-ți spun, pentru că devii tot mai conștient(ă) că nu am o baghetă fermecată, că nu dețin adevărul absolut, că nu tot ceea ce spun e corect și potrivit pentru tine, că nici măcar eu, în poziția mea de specialist, nu sunt mereu empatică sau caldă sau înțeleaptă sau liniștită și prezentă – mă bucur și mă simt onorată că îmi dai voie să iau parte la procesul tău interior, că înveți să te lași oglindit(ă) pentru că poți să-mi oglindești minusurile și fricile și poți vedea că îmi este greu cu ele (că și eu, ca și tine, am învățat că ești suficient doar dacă ești perfect, dacă nu greșești, dacă nu arăți slăbiciune și nicio vulnerabilitate; că ai siguranță dacă ai control, dacă poți să prevezi, să știi, să preîntâmpini). Dar rămân acolo și stăm împreună cu ce este și simțim greul – un timp, apoi, simțim și conexiunea și înțelegerea și apropierea și diferențele și umanitatea noastră împărtășită. Îți apreciez curiozitatea și precauția cu care îți alegi pașii, dar cel mai mult apreciez curajul pe care, din ce în ce mai des, îl pui în fiecare pas pe care îl faci înspre viitor.
Oare, mai ții minte când te întrebam care este cel mai rău lucru care s-ar putea întâmpla? Și, cel mai adesea, acel „cel mai rău“ era spus, dar parcă niciodată simțit cu adevărat – era, într-adevăr, altul decât ceea ce crea toată acea panică și insomnie, dar era departe (o tragedie, cel mai adesea). Și iată-ne, în mijlocul ei. În mijlocul unei tragedii, al unei pandemii, al unei catastrofe. Și suntem încă vii. Trăiești și, cu toată frica și neliniștea și grijile, încă ne putem conecta și încă găsim resurse să facem schimb de bancuri și meme-uri și să râdem împreună de absurdul situației. Încă găsim resurse ca să privim cu încredere înspre viitor, chiar dacă nu ne este, niciunuia, clar când anume acel viitor va ieși din carantină. Și, deși simțim nevoia de susținere și de speranță, vorbim deschis despre frică și despre boală și despre moarte și despre faptul că, oricât de departe am fi unii de ceilalți, nu suntem singuri.
Și ascult cu atâta atenție și drag, când îmi povestești cum ai purtat unele dintre discuțiile dificile cu ai tăi, despre lucrurile alea care până mai ieri îți înghețau sângele în vene și te făceau să simți că, dacă deschizi gura, ai să mori sau cei din jurul tău vor „muri“ (metaforic, desigur, dar nu mai puțin real, fiindcă oamenii pot muri de durere, neputință, deznădejde etc.) din cauza a ceea ce crezi sau ești sau spui. Și văd cum, încetul cu încetul, fără să știi sau măcar să simți, începi să fii un element terapeutic al comunității tale. Știu că, în filme, supereroii poartă haine trăsnite și ușor de recunoscut (sutiene din metal și tiare din metale prețioase, chiloți peste colanți, costume zburătoare și câte și mai câte) și știu și că par a avea puteri supranaturale. Însă în viața de zi cu zi, suflete, eroii se poartă pe ei înșiși – și nu există lucru mai natural de atât: cu o doză mai mare de curaj, cu o capacitate mai mare de a risca, cu o disponibilitate puțin mai mare de a-și arăta vulnerabilitatea, cu o mai mare încredere în ceea ce încă nu știu, cu o curiozitate crescândă, cu o dorință mai mare de a fi prezenți pentru ei înșiși și pentru cei din jur, cu o compasiune reală pentru lumea lor interioară și lumea interioară a celor din jur, cu răbdare și efort constant și, mai presus de orice, cu acceptarea faptului că și eroii greșesc uneori, și eroii fac alegeri proaste, și eroii sunt, la rândul lor, salvați de oameni simpli. Nu mă crede pe cuvânt, citește toate basmele și toate benzile desenate și o să descoperi singur(ă). Și, uneori, eroii își pierd încrederea în propriile puteri sau pot chiar să-și piardă puterile cu totul, și atunci au nevoie de un altul pentru și prin care să își amintească cine sunt.
Nu, suflete, nu am nevoie să mă „deconectez“ și să mă „descarc“. Pentru că, dincolo de durere și suferință și frică și tot acest necunoscut lipsit de control și incert, eu mă conectez și la resursele tale, la reziliența ta, la tot ceea ce este frumos în tine și în lume. Da, recunosc că uneori îmi este greu. Uneori obosesc. Uneori mă simt copleșită. Uneori mi-e frică că nu sunt suficient de conectată, nu sunt suficient de încărcată. Că sunt doar un om. Apoi, îmi amintesc de formatorii și terapeuții mei, despre care îți vorbesc adesea. Ken, un fel de „tată al meu adoptiv“, spunea: „Trăiește viața din plin, iubește cu generozitate, fii tot ceea ce poți fi.“ Îmi amintesc de Michael și de libertate și granițe: „Gardurile bune fac vecinii buni“ și „Dacă uiți de corp, uiți de minte“. Îmi amintesc de Joanna și de blândețea cu care privea viața: „Doar vorbind despre emoțiile și lucrurile de care ne este frică, le putem preschimba.“ De Karen, care a ales să vorbească despre creșterea posttraumatică plecând de la propria experiență de viață. De Geo și oglindirea ei constantă: „Ce se ascunde în spatele lui «nu știu»?“ Îmi amintesc de toți aceștia și de mulți alții, oameni care mi-au schimbat viața în momente diferite și sub un infinit de moduri mai mult sau mai puțin subtile. Și îmi place să cred că, atât timp cât trăim, putem face asta unii pentru ceilalți. Uneori, în mod activ și conștient, dar de foarte multe ori, fără ca măcar să știm că, prin ceea ce suntem și prin procesul nostru cu propria noastră viață, atingem viața unei alte persoane.
Îți mulțumesc, suflete, fiindcă m-ai ales călăuză pentru o parte din călătoria ta, dar mai ales pentru că îmi amintești, iar și iar, că nimeni nu e cu desăvârșire singur, decât dacă alege acest lucru. Chiar și în vremuri tulburi, sunt recunoscătoare pentru că „putem fi prezenți și vii cu ceea ce este“ și îți mulțumesc că, nu o dată, ai pus în practică sintagma „fă ce spune popa, nu ce face popa“.
Cu recunoștință, admirație și încredere,
Sabina
P.S. Să nu-mi iei în nume de rău greșelile și sentimentalismul. În fond, este prima scrisoare pe care o scriu după foarte mult timp.
P.P.S. Și… știi tu, continuă să faci ceea ce poți, cu ceea ce ai, acolo unde ești. Te descurci minunat, chiar dacă uneori nu îți poți da seama de asta.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
