fbpx
skip to Main Content

A împlinit 70 de ani. Dar este încă Pisi Bebe. Mama mea e, chiar și acum, cea mai frumoasă. Cu părul ei blond-cenușiu, pe care nicio nuanță de vopsea nu-l poate imita. Cu ochii ei verzi, de Dunăre învolburată, cu nasul drept, moștenit de la tatăl ei, și cu privirea tăioasă sau blândă, împărțită după merit. 

N-am găsit decât rar, ea și eu, un limbaj comun de iubire. Ne-am iubit în paralel și uneori în perpendicular și n-am aflat traducerea potrivită pentru una sau cealaltă.

Mama mea e profesoară de engleză. Retrasă din activitate. Dar încă apreciată de întregi generații de elevi. N-am cuvinte să explic exact câtă mândrie mă cuprinde când mă întâlnesc cu oameni care mă (re)cunosc după mama. După numele nostru, nu chiar comun – Calancea. Și după asemănarea care mă izbește și pe mine uneori în poze. Și cât mă bucur să fiu „fata directoarei de la 77“!

Cu toții anii mei de comunicare, încă n-am găsit cuvintele prin care să-i spun și să-i arăt mamei c-o iubesc. Le-am găsit, mai degrabă, fără să le caut, pe cele care au rănit-o. Și m-a iertat, așa cum numai mamele pot să o facă, știind că voi mai greși măcar o dată.

I-am fost în viață 45 din cei 70 de ani ai ei. Și deși voi mai căuta, probabil, cuvintele potrivite, aș vrea ca mama mea să știe, măcar acum, ce simt pentru ea. 

Că m-a inspirat. Că mi-am dorit mereu să-i semăn (chiar și când m-a deranjat că era așa).

Că motivul pentru care visam, când eram copil, să fiu profă de engleză a fost ea. Că, indiferent de ce am realizat în viață, am vrut, cel mai mult, să fie mândră de mine.

Că eram invidioasă pe copiii care aveau parte de atât de multă atenție din partea ei la școală și la meditații. Copii care-mi furau din timpul care, credeam eu, mi se cuvenea și pe care eram dispusă să-l împart doar cu sora mea (și câteodată, nici măcar cu ea).

℗PUBLICITATE



Că uneori aș fi vrut să fiu mai cuminte, ca sora mea mai mare, și mai puțin complicată. 

Că momentul cel mai frumos al Crăciunului nu era cadoul pe care-l primeam, ci faptul că ea ne aștepta să adormim și se furișa în camera noastră să ne pună pachetele, impecabil ambalate, pe masă.

Că medicamentul cel mai bun, când am fost răcită zdravăn, la un moment dat, a fost că mi-a luat cartea Un mister cu stafide, pentru simplul motiv că eram înnebunită după stafide. 

Că n-o să uit privirea ei îngrozită când medicul m-a suspectat de meningită (care s-a dovedit a fi doar o toxiinfecție alimentară serioasă).

Că mi-aș dori să am măcar jumătate din eleganța ei. Și că, deși râd des de nenumăratele ei rânduri de sosiere, tacâmuri, seturi de cești și farfurii, în sufrageria din Aleea Hobița mă simt mai bine la masa pregătită și aranjată de ea decât în cel mai de lux restaurant din lume!

La mulți ani, mama mea!

Fiica ta cea mică, dar nu mai puțin iubitoare

Simona Calancea

Simona Calancea este jurnalist cu o experiență de 25 de ani în presa scrisă și online. În ultimii ani a coordonat proiecte editoriale de parenting și a colaborat cu mai multe organizații neguvernamentale pe programe de educație și sănătate.

Back To Top
Caută