Era o după-amiază însorită de primăvară. Veneam spre casă purtând un dialog interior cu o persoană altădată dragă, dar care nu mai e. Fusese o poveste de dragoste mai mult închipuită decât trăită, pentru care nici după atâția ani nu-mi dezlegasem reproșurile – pentru finalul ușor de prevăzut, de altfel. Cu cât mă apropiam de casă, cu atât pasul îmi devenea mai apăsat, de-aș fi putut să-mi strivesc amintirile sub talpă…
Aveam în stomac un curcubeu de fluturi, ce fremătau ori de câte ori le cădeau pe aripi cuvintele grele ținute ascunse în iatacul inimii. Oare, de ce acum…?
Uitasem, da, uitasem semnele cu care se-apropiau de mine poveștile…
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
M-am scuturat de gânduri așa cum scuturi de pe pleoape un fulg de nea, știind că lacrima lui îți va limpezi privirea, și mi-am deșteptat simțurile moleșite de aerul primăvăratic. Pe undeva, pe aproape, se afla povestea. Și drumul către ea uneori seamănă cu deschiderea ușoară a unui evantai ce acoperă o mare taină…
Am intrat în holul blocului și am văzut în cutia poștală un plic roz. Nu aveam cum să greșesc, nicio instituție nu folosește astfel de plicuri, iar eu nu așteptam nicio scrisoare. Soțul meu îmi pune doar bilețele pe frigider, iar copilul deocamdată îmi testează cunoștințele despre scrierea cuneiformă pe pereți. Un abur cald de emoție mi-a cuprins fața, iar inima ca un soare arzător alungase toți fluturii din stomac, făcându-mă să le simt zbaterea în gât, în urechi… Pentru că, ori de câte ori vine povestea, vine și cu un mesaj pentru mine. Deschid scrisoarea cu uimire, îndepărtându-mi din minte toate răspunsurile și așteptând mirarea întrebărilor.
„Bună ziua, sunt Maria și am apelat la acest mod de a comunica cu dv. pentru că eu nu cred că am neapărat o problemă, doar că de prea multe ori aud anumite reproșuri de la soțul meu și nu știu dacă tot ce spune el este atât de important sau adevărat pentru căsnicia noastră.
Suntem căsătoriți de 4 ani, ne-am iubit și ne iubim în continuare, iar de 2 ani locuim separat de mama mea (cu care am stat la început 2 ani). Lucrăm amândoi și acum ne gândim să avem și un copil. Avem câțiva prieteni cu care ne mai întâlnim din când în când, însă nouă ne place să ne petrecem timpul împreună – mai ales că lucrăm destul de mult și nu prea avem timp liber. Soțul meu e o fire mai extrovertită, mai curioasă, mai curajoasă. Eu am o fire mai introvertită și asta mă face să par uneori fără chef de viață sau supărată sau plictisită. Dar eu îmi iubesc viața așa cum știu și cum pot eu, sunt mulțumită de ea așa, nu pot să fiu ca soțul meu, mai ales că el mă îndeamnă să fac niște lucruri pentru care eu nu găsesc nicio noimă. Cred că și de aceea am ales să vă consult asfel, de teamă să nu mă fac de rușine. Am să le iau pe rând:
Soțul meu spune că eu nu știu să comunic corect, că nu am curaj să-mi spun dorințele sau neplăcerile și că el de multe ori nu știe cum să înțeleagă nevoile mele. Că tac prea mult și el nu știe ce înseamnă tăcerea mea, că par nefericită și că nu știu să mă bucur de viață. Când i-am spus că așa sunt eu și că nu cred că voi putea fi altfel, și-a pus în cap să mă învețe să cânt și să dansez. (Eu nu am voce și nici vreo dansatoare bună nu sunt.) Pune tot felul de melodii pe care le cântă și el – mă mir că nu se crapă geamurile de ciudă, pentru că nici el nu are voce – și mă îndeamnă să cânt și eu. Simt că nu-mi pot deschide gura, când aud eu însămi ce sunete scot, și atunci mai bine refuz din start. Am încercat când am fost singură acasă, dar tot degeaba… Nu-mi ies din gură sunetele, chiar dacă în mintea mea melodia o fredonez și-mi place. Cu dansul nici nu mai vorbesc – e și mai insistent, fiindcă pentru el semnificația ar fi că dansul dezvoltă capacitatea de a te adapta la nevoile partenerului în cuplu. «E cunoaștere și conectare», spune el, «iar când vom dansa frumos, armonios, cu drag, atunci va însemna că ne sincronizăm perfect, ca un cuplu unit». Deocamdată, el dansează cu o mătură (eu) și arată ca un uragan care nu se uită pe unde trece. Dansul se termină totdeauna cu capitularea lui și cu promisiunea mea de a nu mai plânge data viitoare.
℗PUBLICITATE
Adevărul este că simt și eu că, pe undeva, are dreptate. Este în mine o muzică și o mișcare pe care mi-ar plăcea să le descătușez, e ca și cum aș elibera acea melancolie, o tristețe care mi-a metamorfozat chipul într-o mască fără chef de viață. Oare, așa voi reuși?
O problemă și mai delicată mă face să fiu din ce în ce mai stresată. Nu-mi place și n-am dormit niciodată în pielea goală. Nici pe caniculă nu puteam să dorm fără ceva pe mine. Chiar și în momentele noastre intime, simt nevoia să mă acopăr, să fie întuneric, să nu fiu văzută goală. Soțul meu spune că asta denotă o nemulțumire de sine, neîncredere și neacceptare de sine, că nu are nicio legătură cu frigul, ci cu rușinea.
E trist să recunosc, sunt un «copil din flori», cum se spune, crescut de o mamă singură, între păcat și rușine. Multe aspecte ale vieții acesteia le privesc ca și cum s-ar întinde pe un drum care… la un capăt are păcatul, iar la celălalt rușinea. De aceea, când soțul meu mi-a cerut pentru prima dată un sex oral, am crezut că nimic nu m-ar incrimina mai mult. Degeaba a încercat el să-mi explice că asta ar însemna că am încredere în el, în relația noastră, că eu mă simt în siguranță lângă el și că nu-i nici păcat și nici nu am de ce să-mi fie rușine. Faptul că îmi reamintește asta destul de des mă face să întârzii uneori revenirea în patul conjugal și asta mă împinge să mă simt cumplit de vinovată. Știu și simt că mă iubește, dar eu cum să-i arăt că îl iubesc? El îmi spune că eu nu mă iubesc pe mine. Dar cum să mă iubesc pe mine? De ce închid ochii, atunci când mă așază goală în fața oglinzii și-mi spune să mă uit la mine și să văd cât sunt de frumoasă? Ce nu văd eu și vede el? Sau… cum vede el, e bine?
Sunt confuză și nu știu ce să fac, nu știu ce să cred. Am lăsat mai jos numărul meu de telefon. Dacă toate astea vi se par doar niște mofturi sau aiureli, nu le luați în seamă și mă scuzați de deranj. Dacă o să considerați că am nevoie de terapie și mă sunați, eu vin la terapie – pentru că îmi iubesc soțul și vreau să avem o relație bună. Mulțumesc.“
Până seara, am citit scrisoarea de mai multe ori. Am înțeles povestea, mai aveam de înțeles mesajul pentru mine. Și, pentru asta, aveam nevoie de starea aceea de mindfulness profund. Pentru că mesajul nu vine totdeauna la fel. Uneori, apare ascuns într-un obiect, alteori, într-un gând, iar alteori, te determină să faci gesturi aparent fără logică.
Când a ajuns acasă soțul meu, m-a găsit fredonând (cu vocea mea afonă) melodia pe care el o exersase în ultima săptămână la chitară. E mare iubitor de muzică și a apreciat strădania mea cu un pupic mai prelungit și mai jucăuș, evaporând astfel iritarea mea din zilele trecute. După cină, am dansat toți trei în jurul jucăriilor adunate în mijlocul camerei, așa cum fac indienii în jurul focului – jocul preferat de fiul meu și la care eu nu prea participam, pentru că mi se părea destul de caraghios. Bucuria fiului meu m-a făcut să „execut“ niște figuri pentru care am fost recompensată cu pupici și îmbrățișări de la fiecare. Mi s-a părut mie sau povestea de „noapte bună“ pe care i-am citit-o fiului meu a fost mai scurtă? Un freamăt interior m-a făcut să nu mai zăbovesc ca de obicei în fața calculatorului, înainte de culcare.
Am ieșit pe balcon. Răcoarea nopții m-a făcut să-mi cuprind brațele, ca și cum aș fi strâns în jurul meu șalul înstelat al nopții. Când am intrat în dormitor, am desfăcut brațele și stelele căzute pe covor mi-au luminat pentru prima dată trupul gol. „Ce frumoasă ești! Știi, nu-i așa?“ mi-a spus soțul meu. Nu am avut timp să-i răspund… Până să ajung la el, îmi notasem în minte două lucruri de făcut a doua zi: să-i dau un telefon Mariei și altul instructorului de dans, pe care-l amenințasem de un an că mergem la el. Înainte de a adormi, soțul meu mi-a spus că i-am făcut un cadou pe care-l aștepta de mult și că asta înseamnă pentru el un mesaj de încredere și iubire.
M-am abandonat somnului, purtând pe chip zâmbetul celui ce a înțeles…
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
