Skip to content

Conceptul de „părinte suficient de bun“ a fost extras din munca și experiența psihiatrului și pediatrului britanic dr. Donald Winnicott. Spun extras, deoarece dr. Winnicott a făcut pentru prima dată referire la termenul de „mamă suficient de bună“, intenționând să contrabalanseze ideea de mamă perfectă la care părea că mamele aspirau (și încă aspiră). Asta se întâmpla prin 1953, prin urmare, putem deduce influența culturală și modul în care societatea accepta împărțirea rolurilor în familie ca fiind un factor de stres suplimentar în viața mamelor. În experiența clinică, renumitul pediatru britanic a putut observa, în mod direct, efectele presiunii conceptului de „mamă perfectă“ și cum un mediu încărcat de stres nu poate fi o sursă de hrană emoțională și siguranță psihologică pentru copil. 

Copilul meu merită o mamă perfectă; cum să fiu suficient de bună? 

Încă de când am auzit pentru prima dată despre conceptul de „părinte suficient de bun“ mi-am imaginat momentul în care (după ce am avut primul meu copil) vine cineva să îmi spună că eforturile mele ar trebuie să se concentreze pe a fi un părinte suficient de bun. Mi-am vizualizat stupoarea și revolta de pe chip – proaspătă mamă (pentru prima dată), cu inima plină de iubire și cu dorința de a-i oferi totul copilului meu! Cu siguranță, aș fi zis că ceea ce copilul are nevoie este efortul meu de a fi cea mai bună mamă! Iar să fiu o mamă suficient de bună, pur și simplu, nu ar fi făcut sens pentru mintea mea. Cu cele mai bune intenții, ceea ce făceam era să țintesc perfecțiunea în relația cu copilul meu.

Dar, anii au trecut, iar copiii, așa cum au ei obiceiul, aveau să mă învețe multe lucruri. Aveam să învăț de la unul, și apoi de la cel de-al doilea, că eu nu aveam niciun rol în a-i face să devină perfecți, că erau cineva încă de când s-au născut. Iar eu puteam doar să le hrănesc modul unic de a fi și să le stau alături când vor greși, experimenta; învățând să recunosc condiția firească de imperfecțiune a ființei umane (a mea și a lor). 

Deși, la o primă vedere, conceptul de părinte suficient de bun poate părea un compromis, acesta reprezintă, de fapt, un deziderat. Părintele suficient de bun asigură îndeplinirea nevoilor de bază ale copilului – fizice, emoționale și de conectare –, rămânând conștient de perspectiva puiului de om. Acceptă faptul că nu poate fi disponibil emoțional tot timpul. Iar în sprijinul acestei idei, adesea citatul John Gottman spune că pentru a deveni părinți suficient de buni ar trebui să fim prezenți și atenți la nevoile copiilor în 70% din timp, iar în restul de 30% să ne îndreptăm atenția și grija către propriile noastre nevoi.

Revelația acestor cuvinte și spațiul lăsat prin eliminarea presiunii efortului de a fi un părinte perfect a lăsat mult loc de vindecare și iubire în viața noastră. Astfel că am decis să îmi direcționez efortul profesional către a ajuta și alți părinți să facă loc în viețile lor pentru impredictibilitatea și frumusețea unei relații. Copiii noștri vor învăța de la noi să fie oameni, nu doar părinți!

Cele cinci principii ale părintelui suficient de bun 

În ideea de a lămuri și mai mult acest concept, pun mai jos caracteristicile unui părinte suficient de bun, așa cum sunt descrise în cartea A good enough parent. Notițele din descriere reprezintă modul în care am transpus și înțeles aceste caracteristici în experiența mea personală.

℗PUBLICITATE



Părintele suficient de bun nu se străduiește să fie perfect și nu are această așteptare nici de la copiii săi – ceea ce experimentăm în copilărie se impregnează în modul nostru de a fi. Astfel, putem acționa în viața noastră de adult conform unor așteptări care ne-au fost setate în mediul în care am crescut. Regăsirea și vindecarea copilului interior poate determina de la sine scăderea așteptărilor prea mari sau prea multe.

Părintele suficient de bun își respectă copilul și încearcă să înțeleagă natura umană a acestuia – atunci când copilul este foarte mic, avem tendința să proiectăm propriile noastre idei și concepte. Inclusiv că acesta este lipsit de mijloace de exprimare prin care noi îl putem înțelege. Simpla observare a comportamentului unui copil, chiar și bebeluș, ar putea să ne ofere perspective unice asupra modului lui de a fi încă de la naștere. Pe măsură ce acesta crește, noi putem rămâne martorii dezvoltării sale întrebându-ne permanent, și pe noi și pe el: Cine suntem în acest moment?

Părintele suficient de bun se concentrează pe experiența trăită de copil în perioada copilăriei și nu pe experiența lui de adult sau pe ceea ce va experimenta în viitor – cu cele mai bune intenții, uneori uităm că dreptul nostru de a fi prezenți în viața copiilor noștri este rezervat lui aici și acum.

Părintele suficient de bun oferă ajutor copiilor, dar nu mai mult decât aceștia au nevoie – îmi vine în minte imaginea fiicei mele de doi ani care încearcă să se încalțe singură: se poticnește, încearcă încă o dată, zice că nu poate, dar tot mai încearcă. De fiecare dată am de făcut această alegere: Voi pune mai presus nevoia mea de a fi de folos, de a ajunge la timp sau nevoia ei de autonomie, nevoie care îi va deservi pe tot parcursul vieții?

Părintele suficient de bun este încrezător că este suficient de bun – această idee mi se pare una din cele mai greu de acceptat. Cred că ține foarte mult de un anumit nivel de autocunoaștere și înțelepciune, de acceptare și iubire de sine. Ceea ce îmi doresc și pentru mine, dar și pentru voi!

Eu sunt Andreea Răduță, mamă de fată și de băiat, Good enough Parenting coach și creatorul programului #managementecran. Iubesc să scriu și să citesc, să petrec timpul cu familia mea, iar misiunea mea este să găsesc moduri în care pot aduce un beneficiu lumii în care trăim.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0