Trăim în epoca vitezei și, vrem, nu vrem, totul se petrece cât ai clipi. Și când spun „totul“, mă refer chiar și la relațiile intime, care se consumă cu o rapiditate extremă, pornind de la un simplu add („adaugă“) și încheind cu controversatul seen („văzut“).
Cadența relațiilor în epoca rețelelor de socializare
Odinioară, străbunii noștri foloseau scrisorile ca (singură) modalitate de comunicare scrisă. Timpul a trecut și tehnologia ne-a luat pe sus în „hora“ ei, făcându-ne părtași la o comunicare în care interacțiunea se petrece preponderent în scris, condensat în mesaje extrem de scurte, uneori monosilabice, în care abundă emoticoanele, și prea puțin în realitatea fizică, așa cum ar fi firesc.
De obicei, ne place de cineva, iar primul semn că facem pași unul spre celălalt este să apăsăm, deciși, butonul de add friend („adaugă prieten“) sau follow („urmărește“) sau să trimitem un simplu hey! pe WhatsApp. Conversațiile se rezumă, adesea, la identificarea câtorva elemente comune care validează compatibilitatea dintre cei doi (acel binecunoscut match), specifice primei faze a îndrăgostirii (cunoscută drept faza de „îndrăgostire romantică“).
Totul se petrece în mediul online după reguli nescrise, dar cunoscute de toți: aici ne dăm „inimioare“, aici suntem atenți la comportamentul pe care acel cineva îl are cu alte persoane pe care le percepem drept rivale (de exemplu, dacă le comentează și altora, sau ce emoticoane adaugă la postările lor), dacă este online, deși spune că este obosit(ă) și nu mai are energia să comunice cu noi etc.
Însă perioada aceasta roz nu durează o veșnicie (specialiștii relaționali apreciază că ar fi vorba de maximum doi-trei ani), perioadă suficientă pentru relațiile actuale cât să se ajungă și la consumarea relației, de facto.
Astfel, dacă la început vedem totul printr-un filtru idilic, adică percepem doar calitățile partenerului și simțim cum plutim pe un norișor, în cel de-al doilea stadiu al relației (cunoscut drept „lupta pentru putere“), ies la iveală și aspectele mai puțin plăcute ale celuilalt, discuțiile capătă o altă tonalitate, inevitabil se strecoară și defectele, și astfel tindem să fugim din relație.
Realitatea ne arată că relațiile ajung să nu se mai încheie, în sensul clasic al cuvântului, întrucât nu reușim să mai purtăm o conversație matură și edificatoare cu cel de care, odinioară, ne îndrăgostisem, ba chiar ajungem să punem capăt relației printr-un simplu block, sau fără a mai răspunde mesajelor celuilalt. Procedând astfel, de regulă cel ce primește seen nu înțelege ce se petrece cu adevărat, iar tot ce-i rămâne este să proiecteze, fără să înțeleagă, de multe ori, ce a fost sau ce a făcut greșit în acea conjunctură.
Uneori, ne este mai ușor să găsim scuze pentru tăcerea interlocutorului indiferent
Intrigant devine atunci când mesajele sunt citite, însă destinatarul preferă să nu răspundă, deși este activ (adică „online“). Dacă pe vremuri exista riscul de a nu fi primit SMS-ul, ori de a respinge apelul pentru că destinatarul era ocupat, în prezent, faptul că suntem disponibili online mai tot timpul (și primim notificări) face și mai greu de înțeles (și acceptat) decizia de a nu răspunde celui care ne apelează într-o formă sau alta.
Cu toate că rețelele de socializare sunt menite să ne facă să ne simțim mai degrabă conectați și apropiați de cei cu care interacționăm, uneori ne împiedică să rămânem ancorați în realitatea relațiilor de zi cu zi, obligându-ne să înlocuim tăcerea cuiva cu scenarii și interpretări diverse, acolo unde, în interacțiunea față în față, lucrurile ar fi mult clare. Contemplând ecranul în așteptarea unui răspuns, ne este mai ușor să brodăm pe marginea motivelor pentru care cineva întârzie să ne răspundă, chiar dacă știm că ne-a văzut mesajul. Imaginează-ți că, în discuția cu cineva, o persoană s-ar uita la interlocutorul său, ar da din cap că a auzit mesajul, apoi i-ar întoarce spatele și ar începe să vorbească cu altcineva, sau l-ar ignora pur și simplu, fără a-i da un motiv anume. Probabil că nu ne-ar mai fi la fel de ușor să căutăm motive și să inventăm scuze, doar pentru a nega realitatea.
De ce insistăm să găsim circumstanțe atenuante interlocutorului, deși a trecut ceva timp de când a citit mesajul, dar n-a răspuns?
Psihologa integrativistă Sabina Strugariu subliniază că: „Ne este la îndemână să le dăm celorlalți o șansă, întrucât nimeni nu stă doar pe telefon, chiar dacă ne este indispensabil tuturor și, în fond, în viața cotidiană, nimeni nu are disponibilitate permanentă și infinită – uneori suntem ocupați cu adevărat și, deși vedem un mesaj și ne facem o notiță mentală să răspundem, ne luăm cu altele și uităm, alteori suntem confuzi și ambivalenți și nu știm ce să răspundem și atunci amânăm“.
Totodată, Sabina Strugariu menționează că: „Se întâmplă să începem să supra-analizăm un context sau o discuție și nu mai acționăm, însă acest lucru nu durează la nesfârșit și, mai devreme sau mai târziu, revenim în discuție, iar dacă persoana și relația sunt importante, atunci cu siguranță le vom prioritiza, pe viitor“.
℗PUBLICITATE
Care este durata acceptabilă a lui seen?
Așa cum precizam anterior, într-o primă fază, acordăm circumstanțe atenuante interlocutorului, crezând că sigur este prins cu alte sarcini la locul de muncă, când, de fapt, el ar fi vrut musai să (ne) răspundă în prima secundă în care a recepționat mesajul. Cu toate acestea, timpul trece și ideea de a nu primi un răspuns, deși cele două liniuțe au devenit albastre pe WhatsApp de ceva vreme, începe să ne creeze frustrare și o senzație aparte de insuficiență (de exemplu, ne gândim că „am făcut ceva greșit, de aceea evită să răspundă“). Prin urmare, o altă curiozitate personală, ce cred că ar merita lămurită, este în legătură cu timpul rezonabil pe care-l putem acorda interlocutorului, după ce a dat seen.
Sabina Strugariu consideră că: „Depinde de la situație la situație și de la persoană la persoană. Însă, oricât de ocupată ar fi o persoană, nu e nimeni chiar atât de ocupat în lumea asta modernă, încât să nu aibă câteva minute măcar să-ți scrie că este ocupat, bolnav, neinteresat“.
Mai exact, psihologa menționează că: „În cazul în care trec mai mult de câteva zile în care persoana nu răspunde, sau acest stil de comunicare se repetă, atunci ar fi mai sănătos să-i punem un lacăt și să mergem mai departe, întrucât așteptarea nu va face decât să intensifice fantezia și explorarea de scenarii probabile, dar nu ne va ajuta nici să obținem claritate, nici realitate. Orice formă de comunicare între două persoane adulte presupune disponibilitate, receptivitate și reciprocitate, altfel este doar proiecție individuală“.
De unde nevoia de validare, cu orice preț, din partea partenerului (partenerei) și ce putem face, pentru a ieși din acest cerc toxic?
Există o presiune foarte mare în zilele noastre ca „tratativele“ relaționale să se deruleze conform unor tipare previzibile – ne cunoaștem, povestim (față în față sau online), ne dăm întâlnire și apoi stabilim, cu sinceritate și cu ușurință, dacă intrăm sau nu într-un angajament relațional.
Sabina Strugariu spune că: „În realitate însă, relațiile romantice nu sunt doar cele mai intime interacțiuni umane, ci și cele mai complexe și, oricât de mult ne-am așeza relațional pe anumite valori și credințe, dintr-o infinitate de motive, nu vom reuși mereu să ne respectăm propriile valori, sau să le înțelegem pe ale celorlalți“.
Potrivit acesteia, „Este foarte important să ne raportăm la ideea de vizibil-invizibil ca la o parte integrată a vieții, nu ca la o polaritate bine-rău (a fi vizibil e bine, iar a fi invizibil e rău)“. Indiferent cine suntem și ce facem, vor exista persoane pentru care vom fi vizibili și persoane pentru care vom fi invizibili. Persoane care vor fi vizibile pentru noi și altele care vor fi invizibile – dificultatea este dată de momentul în care devenim invizibili pentru cei care sunt, psihologic și emoțional cel puțin, foarte vizibili pentru noi.
În plus, acceptarea faptului că procesul de dating presupune să ne aventurăm cu curiozitate și deschidere către ceilalți pentru a ne da seama ce fel de oameni sunt vizibili și importanți pentru noi și pentru cine suntem noi vizibili și importanți, trecând prin filtrele valorilor personale, comportamentelor acceptabile și nevoilor nenegociabile. Și să înțelegem că, în fond, e firesc și sănătos să procesăm chiar și pierderea fanteziei despre celălalt – tot ce am crezut că se poate sau că este celălalt și, dincolo de dificultatea emoțională inerentă, să ne ancorăm în valorile și nevoile noastre (de vizibilitate, reciprocitate, conexiune si validare) mai mult decât în fantezia idealistă despre celălalt.
În loc de concluzie
Comunicarea este cheia tuturor relațiilor, indiferent de natura lor. Lipsa acesteia creează confuzie, lasă spațiu de proiecții și de interpretări personale (adesea hiperbolizate), iar acest lucru duce, automat, la destrămarea legăturilor. Din păcate, timpurile pe care le traversăm ne arată cum ajungem să minimizăm discuțiile, cum le rezumăm la simple emoticoane și, astfel, într-o „mare“ de followers și de prieteni virtuali, ajungem să fim din ce în ce mai singuri și mai neînțeleși.
Vorbim deja de roboți umanoizi ce încearcă să-și facă loc în lumea noastră, dar în același timp merită să ne reamintim că nimic din tot ce nu este uman este lipsit de trăire, de sentimente și, în definitiv, de emoții.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
