Se apropie Sărbătorile și, odată cu ele, rețelele sociale vor fi inundate de poze idilice cu familii în decoruri de poveste (nu neapărat în casele proprii, ci în studiouri foto), cu copilași de diferite vârste costumați în Moși Crăciuni, îngeri și Crăciunițe, râzând fericiți în fața șemineului, unde n-a ars niciun foc vreodată, printre imense cutii colorate de cadouri, în fapt niște elemente de butaforie la îndemână. Asta după ce abia am scăpat de pozele cu vampiri și vrăjitoare de maxim zece ani, scuturându-și pelerinele printre dovleci scobiți și pânze de păianjeni din nailon, de pozele din prima zi de școală, cu buchetul de flori pentru doamna, de pozele din vacanță și de la sfârșitul școlii, cu absolvenți de diverse cicluri școlare. Bineînțeles că au mai fost și pozele de întâi iunie, pozele de Paște și de la schi și, printre ele, poze de la zilele de naștere cu torturi și baloane și poze care marchează alte reușite școlare, sportive sau artistice ale copiilor noștri.
Eu însămi mă fac vinovată de postarea pe social media a unor poze cu fata mea, acum la liceu. Motivele pentru care nu mai postez atât de des precum o făceam atunci când era mai mică sunt că nu mă mai lasă și că, oricum, nu mai acceptă să-i fac poze, în general. Practic, nu mai am material (noroc cu adolescența!).
Sharing is not caring; sharing is scary
Trebuie să recunoaștem că apariția rețelelor sociale n-a schimbat doar viața copiilor noștri, ci și pe a noastră, a adulților. Nu doar ei petrec ore în șir în fața ecranelor, ci și noi ajungem să ne verificăm compulsiv telefonul. Nu doar ei alimentează rețele sociale, ci și noi postăm cu dezinvoltură pe social media poze, video-uri, texte amuzante și alte informații despre copii, fără să fim (prea) conștienți de pericolele la care îi expunem. Fenomenul a căpătat și un nume: sharenting, care reprezintă contragerea în limba engleză a cuvintelor share (a împărtăși) și parenting. Pe cât de comună și chiar banală a devenit această practică, pe atât de periculoasă poate fi.
Potrivit Asociației L’Enfant Bleu din Franța, care se ocupă cu protejarea copiilor împotriva oricăror forme de abuz, „Există studii care demonstrează că aproximativ jumătate din imaginile existente pe site-urile de pornografie infantilă sunt, de fapt, poze postate de părinți pe rețelele sociale“. Din păcate, instrumentele puse la dispoziție de tehnologie sunt folosite și în aceste scopuri. Emmanuelle Parent, doctor în comunicare și cofondatoare CIEL (Center for Emotional Intelligence Online), spune că: „Persoanele care au înclinații pedofile au fost dintotdeauna și continuă să fie foarte rapide în adoptarea inovațiilor tehnologice, care le permit să-și atingă scopurile. Datorită instrumentelor furnizate de AI, acum pot produce și mai mult material, mult mai rapid și la o calitate net superioară decât ceea ce ar fi putut obține prin manipularea fotografiilor cu un program de editare foto“.
Părinți mai responsabili pe social media
Deși este evident că postările pe social media despre copiii noștri nu sunt lipsite de pericole, nu este cazul să ne panicăm, ci doar să începem să fim mai responsabili. Așa cum ne sfătuim copiii să nu intre în vorbă cu străinii atunci când merg singuri în parc, la fel și noi trebuie să ne comportăm pe social media cu (mai multă) precauție și discernământ. Ca și în viața reală, și pe social media lucrurile nu sunt doar în alb și negru.
Atunci când am născut, eram atât de fericită încât aș fi ieșit pe stradă să-mi strig în gura mare bucuria. Mi se părea că am cel mai frumos copil din lume și aș fi vrut să-l vadă toată lumea. Din fericire, pe atunci Facebook-ul era abia la începuturi, iar eu aveam până în douăzeci de prieteni virtuali, care erau cam aceiași cu cei din viața reală. Prin urmare, nu mi-a trecut niciun moment prin cap să postez poze, pentru că majoritatea apropiaților ne-au vizitat la maternitate sau acasă, în următoarele săptămâni. Plus că fără smartphone, întregul demers ar fi fost mult mai complicat.
Între timp însă, am peste trei mii de prieteni pe Facebook, iar o postare îmi ia maxim un minut. Evident că nu-i cunosc pe toți și cu siguranță nici ei pe mine. Tocmai de aceea, dacă te afli într-o situație similară, te încurajez să-ți activezi setările de privacy și să postezi poze cu copilul tău doar pentru un grup restrâns de prieteni, în care să intre strict cei pe care-i cunoști personal. Sau poți opta să ai conturi cu comunități mai mici de prieteni ori care să nu fie publice. Facebook, TikTok, Instagram, Snapchat – toate aceste rețele au setări care îți permit să ai un profil privat, setări pe care le poți schimba oricând după ce ți-ai creat contul.
Un alt aspect care mi se pare la fel de important este ce anume postezi. Evită pozele în costum de baie sau de gimnastică, blurează fața altor copii care apar în poză sau pozează-i din spate (dacă este vorba de o petrecere, de o zi de naștere sau de o serbare). Și, nu în ultimul rând, trece orice postare prin acest filtru: oare cum se va simți copilul meu peste ani, când va vedea această postare? Dacă ai un copil suficient de mare, poți să-l întrebi direct dacă este de acord să postezi imagini cu el. Dacă nu se simte bine, ci mai degrabă inconfortabil, de ce ai insista?! Până la urmă, dacă un prieten ne roagă să nu postăm o anume poză cu el pe rețelele sociale, pentru că nu-i place cum arată, de ce am proceda altfel cu propriul nostru copil?!
℗PUBLICITATE
Sharenting: despre construirea unor comunități active și împărtășirea legitimă a unor situații excepționale
Trebuie să recunoaștem că rețelele sociale, în ciuda tuturor neajunsurilor și riscurilor cu care au venit la pachet, ne-au și ajutat în foarte multe feluri.
Pe de-o parte, au funcționat asemeni unei ferestre deschise către viața altora, normalizând anumite sentimente și trăiri, iar pe de altă parte au acționat ca un liant emoțional în timpul perioadei de izolare din pandemie. Înainte, parentingul și creșterea copiilor erau mai degrabă un sistem rezervat interiorului familiei, dar forumurile și ulterior grupurile de pe Facebook ale părinților au făcut posibilă împărtășirea unor sfaturi și soluții utile, funcționând ca rețele de suport și mobilizându-se în moduri de-a dreptul exemplare, atunci când a fost nevoie, în cazuri sociale sau medicale ori în situații cu adevărat dramatice.
Și dacă tot vorbim de cazuri excepționale, există conturi ale unor părinți care împărtășesc detalii și fotografii din viața familiei de zi cu zi, însă nu una binecuvântată de banalul existenței cotidiene, ci marcată de provocările unor condiții sau afecțiuni, cum ar fi autism, sindrom Down, diverse tipuri de epilepsie, afecțiuni oncologice sau boli genetice rare. Practic, acești părinți documentează lupta lor și a copiilor lor, cu scopul conștientizării anumitor probleme, strângerii de fonduri, îndepărtării stigmatului social și implementării unor măsuri de protecție medicală și socială.
Există situații în care, atunci când afli că într-un alt colț de lume sau de țară, mai există un copil care se confruntă cu aceleași probleme de sănătate ca al tău, te simți mai puțin singur și neajutorat, iar asta te ajută ca părinte să-ți găsești resursele pentru a merge mai departe, chiar și atunci când simți că nu mai poți.
La polul opus însă, mi se pare că se află acei influencer-i care monetizează expunerea copiilor lor în mediul online și care îi transformă în mini-influencer-i, fenomen cunoscut sub numele de Commercial Sharenting. Până la urmă, orice copil are dreptul să trăiască o copilărie autentică, și nu una în care am înlocuit piruetele și poeziile recitate la comandă în fața rudelor cu „Stai la poză, ca să luăm like-uri!“ sau „Zâmbește, că te pun pe Instagram!“.
Am să închei cu cuvintele lui Leah Plunkett, autoarea cărții Sharenthood: Why We Should Think Before We Talk about Our Kids Online (Sharenthood: De ce ar trebui să ne gândim înainte de a vorbi despre copiii noștri online), care spune că: „Ar trebui să ne gândim înainte de a vorbi despre copiii noștri online, pentru că toți copiii merită un spațiu privat în care să se joace, să facă năzdrăvănii, să greșească și să se dezvolte, tocmai pentru că au făcut acele greșeli. Nu mă refer doar la joc în termeni de jocuri de societate sau de imaginație… Mă refer la o adevărată libertate personală de explorare, ferită de privirea nedorită a celorlalți, atât acum, cât și în viitor“.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
