Echilibru, verticalitate, consecvență și multă muncă. Așa aș descrie-o pe protagonista interviului #CeNuVreauSăȘtieLumeaDespreMine de astăzi, pe paginadepsihologie.ro. Este una dintre persoanele publice pe care le admir sincer, iar ea știe asta.
Este sinceră, transparentă, blândă și calmă, o vedem în fiecare zi pe micile ecrane, prezentând un show matrimonial. Doamnelor și domnilor, ne face o deosebită plăcere să o aducem în atenția dumneavoastră pe nimeni alta decât Simona Gherghe.
Cum îți imaginai în copilărie că vei fi la maturitate? Ai ajuns persoana care îți doreai să fii?
Hmm, cred că singura amintire pe care o am, în legătură cu aspirațiile din copilărie, e legată de profesii. Mi-am dorit să fiu arheolog, astronaut și, într-un final, m-am oprit la dorința de a fi profesoară de limba franceză. A fost motivul pentru care am optat pentru un liceu cu predare intensivă în franceză și, ulterior, am mers la Facultatea de Litere. Însă m-a „furat“ presa, între timp.
Care sunt fricile cu care-ți este cel mai greu să faci pace?
Cred că tot ce e legat de sănătatea copiilor și a oamenilor dragi. În rest, sunt lucruri și stări gestionabile.
Ce te impresionează, cel mai mult, când te plimbi pe străzile din București?
Capitala este orașul meu de adopție. Sunt născută și crescută la Iași și am multe momente când mi-e dor de străzi, sau arome din locul meu natal. Cât despre București, prefer zona de Nord, aici am venit prima dată acum 21 de ani și aici am și rămas. Îmi plac Herăstrăul și plimbările pe Calea Victoriei, dar și clădirile vechi sau casele din Cotroceni, deși ajung rar acolo.
Care sunt modelele tale în viață, în plan personal? Cine sunt oamenii care te inspiră?
Părinții mei. Pe mama o venerez! Este omul care ajută necondiționat. Ne-a ajutat enorm în primii ani de viață ai copiilor, când nu am reușit să avem ajutor din altă parte. Dar a fost mai bine așa, copiii au simțit iubirea necondiționată a bunicilor. Da, pot spune că mama e eroina mea! S-a născut într-o familie simplă de la țară, a învățat foarte bine, de la 14 ani a plecat singură la Iași, la studii, este psiholog de profesie și a fost, ani de zile, unul dintre cei mai apreciați specialiști în psihologie infantilă, din oraș. Sunt convinsă că a avut enorm de multe momente când i-a fost cumplit de greu, dar mama niciodată nu se plânge.
Ce apreciezi cel mai mult la viața ta? Care sunt motivele de recunoștință?
Îmi apreciez părinții, îmi apreciez soțul, pentru că m-a ajutat să mă temperez și să mă „așez“ eu cu mine, apreciez fiecare om de la care am învățat profesia mea. Așa cum ți-am spus, eu sunt absolventă de Litere, dar am „furat“ meseria de jurnalist de la fiecare om cu care am lucrat: reporteri, cameramani, producători, editori, prezentatori. Și, nu în ultimul rând, le sunt recunoscătoare copiilor mei, Ana și Vlad, pentru lecția bucuriei. Pentru toate motivele simple de zâmbete și joc, pentru iubirea lor necondiționată.
Care este cea mai importantă relație din viața ta?
E relația copii-părinți. Suntem uniți și ne iubim. Și asta ne ajută să trecem ușor, prin toate.
Ce recunoști din copilul care ai fost cândva în cum sunt copiii din familia ta? Care sunt asemănările dintre cum ai fost tu și cum sunt ei?
Sunt diferiți de mine. Cred că eu am fost mai reținută în tot, așa eram crescuți, să ne fie „rușine“. Noi încercăm să eliminăm conceptul ăsta și să-i creștem liberi. Comunicăm mult, copiii deja vorbesc despre ce emoții simt, le identifică și învață să și le gestioneze. Sunt lucruri la care noi, adulții din generația mea, încă lucrăm.
℗PUBLICITATE
Care sunt cele mai surprinzătoare lecții pe care le-ai învățat de la copiii tăi?
Prima mare revelație a mea a fost ceva ce mie mi se pare esența vieții: bucuria că ești. În fiecare dimineață, bebeluși fiind, copiii se trezeau și când mă vedeau, zâmbeau. Atât de simplu. Cred că dacă am înțelege și noi, adulții, darul ăsta minunat care e viața, am trece mai ușor prin toate. Apoi jocul. Jocul ăla simplu. Am fost în weekend la mare și nu au avut nevoie de nimic: s-au bălăcit, au adunat scoici, s-au jucat în nisip, au alergat. Toată bucuria asta a venit din natură. Și nu au avut nevoie nici de desene, nici de telefoane.
Care sunt motivele voastre de ceartă în cuplu?
Educația copiilor. [râde] Se întâmplă să avem păreri diferite în ceea ce privește educația lor. Dar și aici, lucrăm mult cu noi, citim mult. Și, mai ales, discutăm mult.
Ați apelat, vreodată, la psihoterapia de cuplu?
Nu, dar am mai avut câteva ședințe cu un psihoterapeut pe tema educației copiilor.
Ce nu i-ai spune niciodată partenerului de viață?
Nu știu, suntem foarte deschiși unul cu altul. Răzvan e omul căruia pot să-i spun orice.
Care este acea „dependență inocentă“ de care ți-ai dori să scapi?
Cred că mi-ar plăcea să folosesc mai puțin telefonul.
Cu ce informații ai vrea să rămână publicul, din podcastul „Părinți cu minți“, pe care îl realizezi împreună cu Oana Moraru?
Cu tot ce vorbim noi acolo. Sunt niște lecții incredibile de parenting și educație. Și chiar și de viață! Și eu, personal, am găsit la Oana și la invitații noștri multe răspunsuri la situații care mă frământau. Alții dau sume mari de bani ca să învețe de la specialiști pe diverse platforme, noi venim spre părinți cu informații extrem de utile și complete, într-un podcast care poate fi accesat extrem de ușor, pe YouTube.
Pentru formatul „Mireasa“ în care ești implicată, ai nevoie și de un strop de fler psihologic de mediator. Care a fost cel mai provocator moment pe care l-ai gestionat, în direct, alături de concurenți?
În fiecare zi cred că sunt situații tensionate, ca în oricare loc unde se adună caractere diferite și oameni din medii diferite. Dar am învățat să nu judec, să ascult și, dacă pot, să dau un sfat. Și, mai ales, am învățat să fiu mai calmă.
Care este cartea pe care o ai, în prezent, pe noptieră?
Doamna de la Ritz, de Melanie Benjamin.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
