Mulți ani la rând, România a cunoscut o singură paradigmă psihoterapeutică, și anume cea individuală. Puținii psihologi și psihoterapeuți existenți în țara noastră aveau un devotament aparte pentru munca lor și, adesea, o aplicau practicând psihoterapia individuală sau intervențiile în grup, relațiile dintre oameni fiind considerate rezultatul stării subiective de bine și nu sursa stabilității personale.
Cu timpul, lucrurile au evoluat și alte generații de psihologi au schimbat harta psihoterapiei naționale, aducând în centrul atenției paradigma relațională: o perspectivă științifică în care persoana devine periferică, iar conexiunea este centrală. Această nouă abordare a surprins atât comunitatea științifică, cât și publicul larg. Deoarece logica tradițională asupra sinelui individual și autonom este transformată printr-o perspectivă asupra sinelui relațional și metapersonal.
Așa cum este firesc, s-au dezvoltat diferite școli de gândire și metode de intervenție, iar două dintre cele mai semnificative, la capitolul iubire și conexiuni umane, sunt terapia imago centrată pe relație și terapia de cuplu centrată pe emoții. Reprezentanta și promotoarea terapiei centrate pe emoții, din România, este Simona Herb, o psihologă pasionată și plină de încredere din Iași. Simona a pus bazele EFT Romania Center, creând comunitatea terapeuților care-i ajută pe oameni să descopere dansul iubirii. Unul dintre reprezentanții terapiei relaționale imago este Gáspár György, psihoterapeut, autor și președintele Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie și al Academiei de Terapie Imago România, o comunitate de terapeuți care se încred în construirea unui spațiu de siguranță interpersonală pentru a ajunge la starea emoțională de bine. Fiind două simboluri ale abordării relaționale, i-am invitat pe Simona și pe Gáspár să ne răspundă la câteva întrebări, ajutându-ne să înțelegem mai bine iubirea și importanța spațiului-dintre.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Se spun atât de multe despre iubire, ba că este ceva ce simțim (o emoție), ba că iubirea se exprimă în fapte (este un comportament), ba că este o alegere conștientă pe care o facem zi de zi. Voi cum vedeți iubirea?
Simona Herb: Iubirea este un sentiment, se construiește în timp și presupune, de fapt, atașament, conectare și siguranță. Atracția fizică, erotismul, simpatia, rezonanța în principii și valori pot fi etape premergătoare ale iubirii de lungă durată. Partenerii unui cuplu se cunosc, sunt atrași unul de celălalt, nutresc simpatie reciprocă și așa începe să apară cuplul. Dar continuarea pe o durată lungă a unei asemenea relații presupune colaborare, comunicare, încredere reciprocă, capacitate de a discuta despre orice, chiar și despre lucruri triste sau dureroase și flexibilitate în diverse etape ale vieții. Aș concluziona că iubirea începe ca o emoție, dar, pentru a se păstra pe termen lung, e nevoie de o alegere permanentă a ambilor parteneri. Alegerea este cea de a construi relația. Sue Johnson, creatoarea terapiei de cuplu centrate pe emoții (EFT), spune că: „Nu există parteneri perfecți, dar putem construi relații perfecte“.
Gáspár György: Depinde pe cine întrebăm. Psihologia pozitivă a dovedit că iubirea este o emoție; mai exact, emoția noastră supremă. Psihologia cognitiv-comportamentală spune că iubirea implică mai degrabă alegeri, manifestări asumate și conștiente. Neuroștiința (sau cel puțin o parte din cercetări) consideră că prezența sau absența iubirii în realitatea noastră socială depinde de predicțiile pe care a învățat creierul să le facă încă din primii ani de viață, creierul fiind cel care construiește și realitatea socială în care existăm. În relațiologie (știința relațiilor și domeniul meu de competență), iubirea este esența ființei umane și energia care ne poate ajuta să ajungem la împlinirea sinelui și găsirea sensului. Prin urmare, iubirea începe ca o emoție (care adesea este de scurtă durată), dar prin acțiuni concrete este regenerabilă (putem aprinde flacăra iubirii, zi de zi) și prin devotament putem să reinventăm întreaga noastră realitate socială.
Cărțile de psihologie și realitatea vieții de zi cu zi ne arată că nu toți știm să primim iubirea în viața noastră, ceea ce poate părea ciudat la o primă vedere. Cum explicați voi acest fenomen psihologic?
Simona Herb: A evita relațiile de iubire, a respinge ideea de iubire ne indică, de cele mai multe ori, o formă de protecție pe care persoana respectivă o are. Dacă ai fost rănit sau foarte dezamăgit într-o relație sau în copilărie, ai experimentat că relațiile romantice (cel mai probabile cele dintre părinți) sunt dureroase, umilitoare etc, atunci este firesc să eviți o asemenea ipostază. Noi, ca ființe umane, suntem relaționali, suntem creați să iubim și să ne atașăm. Dacă acest fenomen nu se întâmplă, înseamnă că persoana respectivă a fost atât de rănită încât nu vrea să se mai expună riscului de a simți durere din nou. Cei care acționează în acest fel pot fi conștienți de mecanismul de protecție și, de multe ori, cred că le e mai bine singuri sau că iubirea e o minciună. Realitatea este că nu de iubire fug, ci de durere. Oamenii noi sunt genetic programați să fie în relații și să se atașeze, înfloresc când sunt în relații armonioase.
Gáspár György: Este greu să vezi o realitate definită de gesturi, dovezi sau comportamente de iubire, dacă ai crescut într-un mediu neglijent din punct de vedere emoțional. Dacă ai fost lăudat doar în lipsă sau ai fost atins doar cu furie sau agresivitate, de către părinți sau îngrijitori, iubirea-ți va fi străină. Pierderea conexiunii și a siguranței afective în copilărie lasă urme adânci asupra sinelui nostru relațional. Oamenii învață să primească sau să respingă iubirea încă de foarte devreme, iar aceste lecții devin crezul lor în viață sau lentila prin care percep realitatea. Cercetătoarea Lisa Feldman Barrett este de părere că creierul uman face constant supoziții și predicții pornind de la trecut. Dacă n-am primit suficientă iubire în copilărie, creierul sau sistemul meu nervos învață că iubirea este insuficientă, drept urmare îmi arată o realitate care se potrivește cu ceea ce știu și am trăit. S-ar putea ca iubirea să fie chiar în fața mea, dar să nu o simt și să nu o apreciez, pentru că nu o recunosc și, în realitatea mea socială, am învățat că nu există. Aceasta este drama oamenilor care nu știu să primească iubire, o dramă fără de cuvinte și fără de speranțe. Dar care se poate schimba. Grație științei relațiilor și a paradigmei relaționale, putem deveni mai competenți la capitolul acceptă iubirea.
Se spune că, înainte de toate, „trebuie să te iubești pe tine“! Este valabil și în paradigma relațională?
Simona Herb: Sună bine, dar este foarte dificil să se întâmple asta dacă nu avem o relație sigură și plină de iubire. Din momentul în care venim pe lume, noi învățăm cine suntem (imagine de sine) și învățăm despre relații (imagine de ceilalți) doar în relaționarea cu altcineva. Dacă relațiile timpurii sunt pline de iubire, valorizare, reflectare și blândețe, atunci eu voi învăța că merit iubire, respect, că însemn ceva în această lume. Nu pot să mă iubesc și să mă valorizez dacă n-am avut această experiență cu cineva, așa cum nu pot să vorbesc o limbă total străină fără să o fi auzit. E imposibil pentru un om să trăiască și să simtă ceva ce nu a experimentat. Nu pot arăta iubire de sine dacă n-am avut parte de iubire. Așa că eu pun accentul pe a fi împreună și a mă vedea în ochii celuilalt, ca apoi să mă pot iubi pe mine. Iubirea de sine e o experiență mediată de relaționarea cu ceilalți. Mă iubesc mai mult, cu cât sunt mai iubit de partener. Sunt mai autonom, cu cât mă simt mai în siguranță lângă partener.
Gáspár György: Iubirea de sine a devenit, în ultimii ani, o rezoluție seducătoare pentru întreaga omenire. Reclamele TV, profesorii la școală, influencerii din social media, psihologii și liderii spirituali vorbesc și încurajează iubirea de sine. O idee excelentă, dar (în același timp) insuficientă, din punctul meu de vedere. Iubirea de sine optimă este rodul iubirii pe care o resimțim grație celor din jur. Sau, cel puțin, asta este valabil pentru iubirea autentică de sine. Oamenii sunt încurajați să se iubească, dar dacă nu învață iubirea în matricea relațiilor, ajung să cultive absorbirea de sine. Ajung să se perceapă ca fiind cei mai buni, cei mai inteligenți, cei mai capabili și cei mai cei… ceea ce este efectul advers al iubirii artificiale. Această absorbire de sine duce la simbioză. Iar simbioza psihologică duce la eliminarea celorlalți și la eradicarea conexiunii. Este ca și cum iubirea artificială de sine ne-ar orbi, iar pe cei din jur i-ar face invizibili. În timp ce iubirea reală, pe care creierul fiecăruia dintre noi o creează, este rodul conexiunii (mai întâi cu ceilalți și abia apoi cu sine). Noi, oamenii, nu trebuie să trăim ca și cum am fi autosuficienți. Deoarece asta va duce doar la suferință. Este important să ne protejăm umanitatea și, pentru mine, asta înseamnă să ne cultivăm relațiile, construind o realitate socială în care să existe loc pentru toată lumea, nu doar pentru (cei ca) „mine“.
Care ar fi câteva recomandări simple prin care putem cultiva iubirea în spațiul-dintre noi sau mai exact în cuplu?
Simona Herb: Observă-ți partenerul făcând ceva bun și arată-i recunoștință. Fii „vânător“ de comportamente din partea partenerului care-ți plac și care-ți fac bine și spune-i asta, mulțumește-i, laudă-l. Apoi, contactul fizic: sărut de bună dimineața și de noapte bună, ținutul de mână, mângâieri, ținutul în brațe, chiar și când ne simțim „prea obosiți“. Creați-vă măcar un ritual al cuplului – ceva care vă face amândurora plăcere și care să ajute la conectarea emoțională, să vă reamintească de faptul că sunteți unul pentru altul. Nu trebuie să fie consumator de timp sau complex. Important e să vă țineți de el (o întâlnire programată măcar o dată pe lună, o plimbare, nu ne culcăm până nu avem zece minute împreună să vorbim, o baie cu spumă etc).
Gáspár György: Când vine vorba despre iubire și relații, ceea ce este simplu nu înseamnă că este și ușor. Există acest mit foarte răspândit conform căruia dacă cineva face ceva ușor sau îi vine din inimă, înseamnă că este iubirea adevărată. Experiența mea cu oamenii și relațiile lor îmi arată că unii dintre noi au nevoie, înainte de toate, „să învețe iubirea“, și abia ulterior vor descoperi că lucrurile pot să fie și simple. De aceea, propun trei exerciții care pot să nu fie simple (la început), dar merită efortul. Marea dramă a relațiilor, inclusiv a celor de cuplu, este că sunt invizibile, prin urmare este important să le facem vizibile: (1) Prin inițierea unui contact vizual cu jumătatea de cuplu, de minim două-trei minute, în timp ce pe fundal rulează muzica noastră preferată; (2) Prin recunoașterea faptului că nu există un singur adevăr. În cuplu, există adevărul unuia și adevărul celuilalt. Dacă cele două se aseamănă, este minunat, dar ca orice minune, asta se întâmplă destul de rar. (3) Antrenarea creierului pentru a construi o nouă realitate. Știu că poate suna în multe feluri… Dar, adesea, în realitatea noastră ne-am obișnuit (încă de mici copii) să vedem ce nu este OK, cine ce greșește sau unde se încurcă. Iar lecția este să ne instruim creierii să vadă mai mult cine ce face OK, ce este bine și ce este frumos. Mai ales noi, românii, avem de dobândit lecția suficienței.
Cât de mult contează iubirea pentru starea noastră generală de bine? Ce se schimbă dacă avem parte de iubire?
Simona Herb: Noi suntem creați să trăim în relații și să înflorim în iubire. Atunci când avem parte de relații sigure și armonioase, ne simțim eficienți, ne crește stima de sine, nu suferim de depresie, avem autonomie și încredere, sistemul imunitar ni se întărește, suntem mai jucăuși, avem mai mult control asupra viciilor (cum ar fi consumul de alcool, fumatul, mâncatul compulsiv etc). S-au efectuat studii pe cupluri în care un partener suferise de o intervenție chirurgicală și s-a observat o refacere mult mai rapidă la persoanele care făceau parte din cupluri funcționale. De asemenea, există studii care arată că incidența bolilor cardio-vasculare este mai mică la cuplurile armonioase, de lungă durată. Ne crește speranța de viață. Iubirea vindecă fizic și emoțional, este parte din modul în care noi am fost creați să existăm, are doar beneficii. Avem nevoie doar să învățăm cum să o întreținem pe termen lung, astfel încât iubirea să nu doară.
Gáspár György: Îmi place cum a răspuns colega mea, Simona Herb, mă simt inspirat de cuvintele ei. Așa cum sunt fascinat și de cercetările din știința relațiilor, din psihologia pozitivă și din domeniul sănătății, care ne arată că prezența sau absența iubirii modifică substanțele biochimice din care este alcătuit corpul uman. Care pot modifica, la rândul lor, modul în care se manifestă ADN-ul în celulele noastre. Barbara Fredickson scrie în Iubirea 2.0 că „iubirea pe care o simți sau nu astăzi poate schimba literalmente aspectele cheie ale arhitecturii tale celulare în anotimpul următor și în anul viitor“, celule care ne afectează la modul real sănătatea fizică, vitalitatea și starea de bine la nivel general. Așa cum alte studii ne arată că oamenii care au parte de relații definite de siguranță și iubire au un buget energetic mai consistent, ceea ce-i favorizează când vine vorba despre creștere, dezvoltare și vindecare. În terapia cognitiv-comportamentală se spune că iubirea nu este de ajuns. Iar din punctul meu de vedere, fără de iubire, rămâne loc doar pentru suferință și nefericire. Când vorbesc despre această iubire, nu mă limitez la iubirea romantică din cuplu. Mă gândesc la toată iubirea pe care o putem resimți datorită conexiunilor noastre cu alte ființe umane, și nu numai.
Citește și: