Sindromul impostorului – ce este și cum îl depășim?

De câte ori, înainte de a prezenta un proiect, n-ai intrat în panică, gândindu-te că nu va fi pe placul celorlalți și, mai mult chiar, că aceștia își vor da seama că nu ești o persoană competentă? Mie mi s-a întâmplat de multe ori. Și, în călătoria mea personală, am aflat că sunt și alții în situația mea, situație ce poartă chiar un nume: sindromul impostorului. Pe scurt, acesta se referă la tendința de a crede că nu suntem pe cât de competenți ne percep ceilalți. În căutările mele am înțeles că această tendință are legături strânse cu perfecționismul, cu încrederea și cu stima de sine, cu comparațiile din copilărie. Cel puțin, în cazul meu așa a fost!

Am înțeles că sufăr de sindromul impostorului în primii mei ani în redacția Ce se întâmplă doctore. Să tot fie vreo 10 ani de atunci. Aveam impresia că tot ceea ce scriam – și era apreciat – era rodul norocului chior. Sau mă gândeam că va veni ziua în care cei din jur – care îmi apreciau munca – își vor da seama că am avut doar câteva articole bune. Care au fost așa, dintr-o simplă nimereală, nu datorită abilităților și competențelor mele de jurnalist. Am înțeles, apoi, în orele de terapie, că acest sindrom are legătură și cu perfecționismul și rigoarea cu care fusesem obișnuită în copilărie, dar și cu lipsa încrederii și a stimei de sine. Gândindu-mă că, poate, am eu o problemă, m-am apucat să mă documentez și am aflat că există acest sindrom al impostorului și că 70% dintre oameni îl pot experimenta la un moment dat în viața lor. Cel puțin asta spuneau în 2011 cercetătorii Sakulku și Alexander.

Când s-a vorbit prima dată de sindromul impostorului

Pauline Rose Clance și Suzanne Imes, ambele de profesie psiholog, au dezvoltat acest concept în 1978, în urma studiului lor realizat pe 150 de femei de succes. Ele afirmau la acel moment că, în ciuda realizărilor academice și profesionale remarcabile, femeile care se confruntă cu sindromul impostorului cred că nu sunt deloc capabile. În ciuda dovezilor incontestabile ale validării externe, acestor femei le-a lipsit recunoașterea internă a propriilor realizări. Participantele credeau că succesul lor a fost rezultatul norocului, iar cei din jur pur și simplu le-au supraestimat inteligența și abilitățile. Clance și Imes au considerat că aceste femei au dezvoltat acest sindrom al impostorului din cauza unor factori precum: stereotipurile de gen, dinamica familiei sau cultura, dar și simptome legate de depresie, anxietate generală și încredere în sine scăzută.

E important de știut că și femei celebre, de la superstaruri de la Hollywood, precum Charlize Theron și Viola Davis, până la lideri precum Michelle Obama au mărturisit că au experimentat acest sindrom ce nu ne lasă să ne bucurăm de propriile realizări și ne fură mândria de a reuși. 

Sindromul impostorului: ce semne are?

La fel ca femeile de succes studiate în 1978, dar și ca celebritățile ce au mărturisit că au experimentat acest sindrom, în cazul meu, semnele pe care le-am deslușit în terapie includeau: îndoiala de sine, incapacitatea de a-mi evalua realist competența și abilitățile, atribuirea succesului factorilor externi și niciodată propriilor resurse, incapacitatea de a recunoaște față de mine că am reușit să fac un lucru extraordinar, teama că nu voi fi la înălțimea așteptărilor, autosabotarea propriului succes, atribuirea acestuia altor resurse decât celor proprii și, evident, suprasolicitarea, dar și stabilirea unor obiective foarte dificile și provocatoare, însoțite de senzația de dezamăgire atunci când nu le puteam îndeplini. 

Cauzele apariției

Eu am căutat mult în propria copilărie ce anume m-a determinat să experimentez acest sindrom. Și am înțeles că personalitatea mamei mele, dorința ei de atingere a perfecțiunii, faptul că îmi cerea și mie același lucru, faptul că punea în cea mai mare parte a timpului accentul pe performanță, dar și că eram constant comparată cu diverși colegi sau criticată atunci când nota mea nu era maximă, toate acestea m-au transformat în candidata perfectă pentru acest sindrom. Or, studiile spun același lucru: circumstanțele de viață din copilăria mică și tipul de parenting sunt foarte importante pentru a crea premisele apariției sindromului impostorului. 

Cele cinci tipologii care suferă de sindromul impostorului

Dr. Valerie Young a scris o carte pe tema sindromului impostorului, mărturisind că ea însăși s-a considerat cândva o impostoare. Dr. Young a delimitat cinci tipologii de persoane care suferă de sindromul impostorului. Citește cu atenție și află tu în care dintre ele te încadrezi.

1. Perfecționistul. Acest tip de persoană își setează niște obiective atât de dificile, încât experimentează o dezamăgire pe măsură atunci când nu reușește să le atingă. Adesea, perfecționistul consideră că nimeni nu poate face orice sarcină la fel de bine ca el.

Dacă vrei să știi dacă faci din această categorie, pune-ți aceste întrebări și analizează răspunsurile:

• Ai probleme în a delega sarcinile? Sau chiar dacă poți face asta, cum evaluezi rezultatele celui pe care l-ai delegat?
• Nu poți spune că ai finalizat un proiect până nu ești sigur 100% că este perfect realizat?
• Atunci când nu iei nota maximă sau primul loc într-o competiție, era un prilej de a te gândi zile în șir unde și de ce ai greșit?

Pentru Perfecționist, succesul trebuie redefinit, pentru că oricât de bine ar realiza un proiect, el întotdeauna va crede că ar fi fost loc de mai bine.

Ce e de făcut: În acest caz, pentru a evita burnoutul, este importantă creșterea mulțumirii de sine, a încrederii în sine și, neapărat, această persoană trebuie să învețe să-și sărbătorească realizările. Și să înțeleagă că greșelile fac parte din evoluție. Plus că nu există momentul perfect sau proiectul perfect.

2. Superwoman/Superman. The Superperson este genul care pune presiune pe sine să facă mai bine, și mai bine, din ce în ce mai bine. Sau își ia foarte multe taskuri, fiind convinsă că le poate duce la bun sfârșit, însă riscă să experimenteze burnoutul. Toate acestea se întâmplă, spun specialiștii (și știu și eu din proprie experiență), pentru a acoperi anumite insecurități pe care acea persoană le simte despre sine. 

Dacă vrei să știi dacă faci din această categorie, pune-ți aceste întrebări și analizează răspunsurile:

• Te numeri printre cei care rămân cel mai târziu la birou, chiar și după ce ți-ai terminat taskurile?
• Simți că pierzi timpul atunci când nu lucrezi?
• Ai uitat de pasiunile și hobby-urile tale din dorința de a dedica mai mult timp job-ului?
• Simți nevoia să ai multe diplome și acreditări, pentru a te simți validat în munca ta?

Acest tip de „impostor“ se simte validat prin munca sa, ceea ce îl determină să devină dependent de validarea pe care o primește prin muncă, nu de jobul însuși. 

Ce e de făcut: Acest workaholic are nevoie să se conecteze cu validarea interioară, pe care ar trebui să învețe să și-o ofere. Pe măsură ce va reuși acest lucru și să-și întărească încrederea în sine că este o persoană competentă și cu abilități importante, va reuși să mai domolească dorința de a lucra mult și de a fi validat prin muncă.

3. Geniul înnăscut. Acest „impostor“ se aseamănă cu Perfecționistul, însă el, pe lângă standardele ridicate, mai are și credința că totul ar trebui să-i vină natural, să-i iasă de la prima încercare. În momentul în care nu reușește asta, se simte rușinat. 

Dacă vrei să știi dacă faci parte din această categorie, pune-ți aceste întrebări și analizează răspunsurile:

• Ești obișnuit să excelezi fără prea mult efort?
• Ești obișnuit să iei doar note maxime sau să fii primul în orice faci?
• Ți s-a spus în copilărie că ești copilul deștept al familiei?
• Când lucrurile nu ies cum ți-ai fi dorit (adică rapid, fără efort), te simți rușinat?
• Eviți adesea provocările, pentru că te simți inconfortabil să încerci ceva la care știi că nu excelezi?

Ce de făcut: Ar fi minunat dacă ai înțelege că realizările mărețe din viață presupun efort de durată și perfecționarea unor abilități ce durează mult timp. Așa că, în loc să te dai bătut că nu te poți ridica la standardele mult prea înalte pe care tu ți le setezi, identifică mai bine anumite comportamente specifice pe care le poți îmbunătăți de-a lungul timpului.

4. Solistul. Solistul este acea persoană care vrea să facă totul de unul singur, fără asistență sau ajutorul nimănui, tocmai pentru a-și valida valoarea. 

Analizează răspunsurile acestor întrebări și vezi dacă și tu faci parte din această tipologie:

• Simți nevoia să faci taskurile de unul singur?
• Spui adesea că nu ai nevoie de ajutorul nimănui?

Ce e de făcut: Ar fi minunat dacă ți-ai învinge teama și rușinea de a lucra în echipă și ai înțelege faptul că făcând asta nu îți diminuezi valoarea. Nu ezita să ceri ajutorul unui coleg sau, de ce nu, al unui consilier de carieră.

5. Expertul. Acesta își măsoară competența în funcție de cât de multe știu în domeniul în care activează. Și vor să știe cât mai multe, de teamă să nu fie descoperiți că nu știu chiar atât de multe lucruri.

Te regăsești?

• Ți-e teamă să aplici pentru un job dacă nu bifezi toate cerințele postului?
• Ești în permanentă căutare de diplome și certificări care să te ajute să îți îmbunătățești abilitățile pentru a avea succes?
• Roșești când ți se spune că ești expert?

E normal să vrei să știi cât mai multe lucruri, dar dorința de a te acoperi cu diplome și certificate este tot o formă de amânare din lipsă de încredere în propria persoană.

Ce e de făcut: Încearcă să mergi la un curs care să-ți îmbunătățească abilitățile, dar doar când e cu adevărat nevoie, nu atunci când ai tu nevoie de confort. Dacă vei face câteva activități de mentorat, iar colegii mai tineri vor aprecia informația pe care le-o oferi, e posibil să-ți descoperi expertul interior și să vindeci astfel sentimental de „impostor“.

Bine de reținut

E dificil să reușești să-ți vezi realizările, mai ales dacă ai crescut într-un mediu competitiv, în care ai fost comparat cu ceilalți. Iată câteva idei care-ți pot fi de ajutor pentru a scăpa de senzația că nu ești pe cât de competent cred ceilalți.

• Evaluează-ți abilitățile! Notează-ți realizările și resursele și încearcă să revii constant la ele. Fă-ți mereu o analiză atunci când simți că lucrurile scapă de sub control!
• Nu te mai compara cu ceilalți! De fiecare dată când te compari cu ceilalți într-o situație socială, vei găsi cu siguranță un motiv care să alimenteze sentimentul care îți spune că nu ești suficient de bun. În schimb, în timpul conversațiilor, concentrează-te pe a asculta ceea ce spune cealaltă persoană. Fii cu adevărat interesat să afli mai multe.
• Crește-ți stima de sine! Poate e nevoie de multe workshopuri, terapie și teme de făcut acasă cu tine. Însă doar așa îți poți descoperi și internaliza adevărata valoare ce învinge sindromul impostorului!