Ne plângem, din ce în ce mai des, de generațiile de tineri care vin și încearcă să-și impună limitele în interiorul societății. Îi arătăm cu degetul și nu le oferim spațiu, considerând că este vina lor pentru tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Este o frescă pe care o regăsim în orice context social: în supermarket, în mijlocul de transport în comun, la teatru, la cinematograf etc. Și totuși, nimeni nu se gândește la responsabilitatea pe care o are vizavi de propria persoană și de ceea ce am putea face în tribul nostru (la nivel micro), pentru a putea, rând pe rând, să ne desfășurăm și la nivel macro.
Nu ne putem alege familia din care provenim, deși avem tendința de a da vina pe orice nu ne place că am „moștenit“. Însă, cu timpul, ne dăm seama că este dreptul și mai ales obligația noastră de a schimba ceva ce nu ne convine (fie că vorbim de un viciu prezent în familiile disfuncționale, fie de o situație materială sau familială etc).
Responsabilizarea nu este un proces ușor (de cele mai multe ori, cărăm în bagajul vieții traume, povești ce ne-au marcat și ne-au lăsat cicatrici în suflet, pe care, poate, nici nu ni le explicăm ulterior). Și e un proces care durează (de fapt, societatea este cea care ne permite să nu trasăm o limită temporală clară). Însă trebuie știut că putem apela oricând la un ajutor specializat, care prin blândețe, compasiune și conectare, să scoate la iveală motivele pentru care obișnuim să (ne) punem la zid, considerând că astfel ne va fi mult mai ușor. Revelatoare însă este însăși găsirea unor soluții, în contextul în care lăsăm „furtuna“ să treacă și ne concentrăm pe ceea ce avem de făcut.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Atunci când un cuplu se desparte, tendința este de a găsi vinovați (de a construi scenarii părtinitoare unuia sau altuia), fără a ști cu exactitate ce s-a întâmplat în interiorul căminului și fără a ne gândi la binele fiecăruia pe drumul său.
Mediul online are și el o contribuție, în sensul că alimentează această ranchiună care ne îndeamnă să împroșcăm cu noroi în orice ni se pare anormal. Ba chiar avem tendința de a arăta cu degetul către oameni pe care-i considerăm mai slabi și neputincioși (pe care, cel mai probabil, nu-i cunoaștem), fără a ne da seama că dincolo de acele taste se află tot un seamăn de-al nostru – cu emoții, traume, probleme, nemulțumiri, diverse răni nepansate și o lipsă de încredere în propria persoană.
℗PUBLICITATE
Victimizarea constantă și învinovățirea celorlalți pentru diversele situații prin care trecem poartă numele de „sindromul lui Calimero“ (concept popularizat de psihanalistul francez Saverio Tomasella). Expresia îi caracterizează pe cei ce nu găsesc niciun aspect pozitiv în existența lor și dau vina pe aspecte externe, independente de propria persoană, pentru tot ceea ce li se întâmplă. Ascultarea, înțelegerea și identificarea unor puncte pe care să se poată sprijini reprezintă bazele pe care se poate ajunge de la victimizare la responsabilizare.
A rămâne în aceeași stare de victimizare înseamnă un blocaj în suferință, lucru care nu ne ajută decât să răspundem, la rândul nostru, cu aceeași suferință la bunăstarea altuia sau s-o externalizăm aruncând-o în spinarea celorlalți. (De cele mai multe ori, ne raportăm nefericirea de peste zi la un crâmpei de bunăstare afișată de un altul. De exemplu, o fotografie în care celălalt pare fericit ne aduce și mai multă amărăciune, fiindcă nu ne punem întrebarea dacă nu cumva și acea persoană a avut o zi proastă și a vrut doar să-și amintească de ceva plăcut.)
Responsabilizarea și vinovăția nu stau pe același taler al balanței. Însă în loc să ne plângem de anumite aspecte negative pe care le trăim, sănătos ar fi să ne îndreptăm atenția spre soluții, spre ceea ce putem face pentru a nu perpetua negativitatea, pentru a ne „reconfigura traseul“ și a regăsi echilibrul. Totodată, privind din exterior, dacă în preajma noastră regăsim persoane care nu au cele mai bune perioade, primul lucru pe care-l putem face este să nu le răspundem cu aceeași monedă, ci să conștientizăm faptul că, în spatele unui comportament diferit stă multă suferință (poate în recuperare sau poate încă neconștientizată). Așadar a-i da spațiu celuilalt și a găsi apoi o cale de mijloc pentru un eventual dialog poate aduce lumină și chiar o schimbare de perspectivă.
Este foarte ușor să judecăm, să arătăm cu degetul, să etichetăm, ba e chiar un tip de „sport“. Însă a alimenta astfel de comportamente nu duce decât la dezumanizare și la pierderea empatiei și a compasiunii ce ar trebui să existe între noi.
Suntem proiectați genetic să trăim interconectați și avem puterea de a ne salva prin relații. Însă e bine de știut că acesta e un proces de lungă durată care necesită, uneori, și ajutor (pe care ar fi bine să-l acceptăm, dacă vrem că cercul vicios să se rupă și să putem lucra pentru bunăstarea proprie). Nu ne naștem cu un manual de instrucțiuni și nici nu afirmă nimeni că viața e ușoară. Însă putem face rai din ce avem, dacă ne concentrăm atenția spre propria persoană, spre responsabilizarea individuală pentru evoluție și acțiune.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
