Sinead O’Connor s-a născut pe 8 decembrie 1966, în Glenageary (Dublin), într-o familie numeroasă, având trei frați (Joseph, John și Eoin), dar și o soră (Eimear), ea fiind cea mijlocie. Numele său provine de la Sinéad de Valera (soția președintelui Éamon de Valera). Despre copilăria, viața și cariera lui Sinead O’Connor vă invităm să citiți în cea mai recentă ediție a rubricii #AltfelDespreOameni.
Muzica – o formă de supraviețuire
Copilăria sa a fost una zbuciumată, odată cu divorțul părinților săi, pe când artista avea doar opt ani. Custodia celor trei copii mai mari a fost acordată mamei (Marie O’Connor, casnică), cu toate că tatăl său (de profesie inginer structurist, devenit, ulterior, avocat și președinte al Grupului de acțiune pentru divorțuri) s-a luptat cu toate puterile pentru a obține custodia copiilor. Copiii s-au confruntat cu abuzul fizic și cu violența în căminul mamei, fapt ce a determinat-o pe Sinead să lupte pentru această cauză pe tot parcursul vieții sale.
În perioada ulterioară separării părinților, pe când locuia cu mama sa, artista ajunsese să comită diverse acte nesăbuite, precum furtul și absenteismul școlar. Astfel că la 15 ani, după ce a fost prinsă furând, a fost trimisă pentru optsprezece luni într-una din instituțiile catolice Magdalene, Grianán Training Centre. Acolo și-a dezvoltat pasiunea pentru scris și muzică. Unul dintre voluntarii de la Grianán era însăși sora lui Paul Byrne, toboșarul popularei trupe irlandeze In Tua Nua, care a remarcat-o cântând. Cu ajutorul acesteia a ajuns să înregistreze prima ei piesă, Take My Hand.
Ulterior, parcursul său educațional a continuat la Newtown School din Waterford, unde, ajutată de către profesorul de limbă irlandeză, Joseph Falvey, a înregistrat un demo cu patru melodii (două coveruri și două piese proprii ce aveau să apară pe primul său album).
A fost căsătorită de patru ori (cu producătorul și muzicianul John Reynolds, cu jurnalistul Nicholas Sommerlad, cu jurnalistul John Waters, respectiv cu muzicianul Donal Lunny). În privința orientării sale sexuale, O’Connor declara publicației „Curve“, în 2000: „Sunt lesbiană… deși nu am fost foarte deschisă în privința asta, și de-a lungul vieții mele am ieșit cu bărbați, pentru că am nu am fost, neapărat, confortabilă să fiu lesbiană. Dar de fapt sunt lesbiană.“ Artista revenea, la scurt timp, cu o replică, în „The Independent“, în care susținea: „Cred că a fost supracompensator din partea mea să mă declar lesbiană. Nu a fost o cascadorie publicitară. Încercam să fac pe altcineva să se simtă mai bine. Și ulterior, mi-am provocat durere.“
Este mama a patru copii: Jake Reynolds (tatăl acestuia fiind primul ei soț); o fiică, Róisín Waters (tatăl ei fiind editorialistul „The Irish Times“, John Waters); un alt fiu, Shane (al cărui tată este muzicianul popular irlandez și producătorul Dónal Lunny), și al patrulea copil al ei, Yeshua Francis Neil (al cărui tată este fostul ei partener Frank Bonadio).
A fost hirotonită Maica Bernadette Maria și declarată drept preot catolic de către Ordinul Mater Dei, însă Biserica Catolică nu recunoaște femeile ca preoți și nu se asociază cu Ordinul Mater Dei.
Totodată, în anul 2017 își schimbă numele legal în Magda Davitt, precizând că dorește să fie „liberă de blestemele parentale“, urmând ca în 2018, O’Connor să facă publică convertirea sa la islam, specificând că noul său nume este Shuhada. Merită subliniat, în egală măsură, că artista este medium calificat, după cum ea însăși declara publicației „Mojo“.
„Nimic nu se compară cu tine“ ar putea fi titlul cărții despre viața profesională a lui Sinead O’Connor
Și-a început cariera în anul 1984, pe când era elevă la „Newtown School“ și, printr-un anunț plasat în Hot Press, l-a cunoscut pe Columb Farrely, alături de care a mai recrutat câțiva membri, punând bazele trupei „Ton Ton Macoute“. Acela a fost momentul în care Ensign Records a remarcat-o și a angajat-o pe Fachtna O’Ceallaigh drept manager, aceasta din urmă convingând compania muzicală să producă primul album al lui O’Connor, intitulat The Lion and the Cobra (1987). Albumul a avut un succes fantastic și i-a adus o nominalizare la Grammy.
Trei ani mai târziu, avea să-și lanseze cel de-al doilea album, I Do Not Want What I Haven’t Got, cu care a câștigat multe premii și nominalizări, precum și patru nominalizări la Grammy.
Acesta este albumul ce conține și piesa Nothing compares 2 U, o melodie scrisă de Prince, care a fost însoțită de un clip ce o avea doar pe artistă în prim-plan, o apariție deosebită la avea vreme, fapt ce a contribuit să ajungă pe locul 1 în multe țări.
Perioada ulterioară a fost una de apogeu pentru O’Connor. A făcut parte din spectacolul The Wall al lui Roger Waters la Berlin, a apărut pe albumul Red Hot+Blue al Red Hot Organization și a cântat Sacrifice a lui Elton John în albumul tribut Two Rooms: Celebrating the Songs.
Cu toate acestea, a reușit să creeze nenumărate controverse, printre acestea numărându-se refuzul de a mai urca pe scenă, dacă imnul național al SUA era intonat înainte de spectacolele sale.
Totodată, în octombrie 1992, cântăreața ajungea pe primele pagini ale publicațiilor, în urma distrugerii unei fotografii a Papei Ioan al II-lea, în cadrul emisiunii „Saturday Night Live“, imediat după ce a interpretat a cappélla piesa War, semnată de Bob Marley. O’Connor adaptase versurile lui Marley prin înlocuirea cuvântului „rasism“, în „abuz asupra copiilor“, în semn de protest împotriva abuzului asupra copiilor de către Biserica Catolică. În urma acestui incident, cântăreața a primit interdicție, pentru totdeauna, în cadrul postului de televiziune NBC.
Însă decizia aceasta nu avea să o ia prin surprindere, replicând: „Nu sunt o vedetă pop. Sunt doar un suflet tulburat, care trebuie să țipe în microfoane, din când în când“.
În anii următori, O’Connor colaborează cu artiști celebri, precum Peter Gabriel și U2.
Declinul profesional avea să-și facă simțită prezența odată cu apariția albumului Universal Mother, care, în ciuda obținerii a două nominalizări la Grammy, a fost un eșec.
℗PUBLICITATE
Latura personală era, de asemenea, într-un abis adânc, lucru care a împiedicat-o să se redreseze din punct de vedere profesional.
După lansarea single-ul ei Gospel Oak și a rolului secundar din The Butcher Boy al lui Neil Jordan, a urmat un nou album, Faith and Courage, respectiv She Who Dwells in the Secret Place of the Most High Shall Abide Under the Shadow of the Almighty, în 2003, și, ulterior, și-a anunțat retragerea. Cu toate acestea, în 2005 a mai lansat albumul Throw Down Your Arms, dar și Theology, doi ani mai târziu.
În palmaresul său se enumeră și nominalizarea, respectiv câștigarea premiului pentru Cel mai bun cântec original la Globul de Aur, cu piesa Lay Your Head Down.
Însă chiar și în registru profesional, O’Connor a avut viziuni diferite de producătorii cu care a lucrat, întâmpinând probleme atunci când viața sa artistică se împletea cu cea personală (fiind însărcinată cu toboșarul său, John Reynolds), iar casa de discuri avea să pună presiune asupra sa pentru a face avort.
O viață cu multiple etichete clinice
La dispariția mamei sale, în 1985, în urma unui teribil accident rutier, O’Connor a fost devastată, în pofida divergențelor pe care le-au avut de-a lungul anilor.
Ani mai târziu, în 2007, artista declara în cadrul emisiunii „The Oprah Winfrey Show“ că a fost diagnosticată cu tulburare bipolară, încercând să se sinucidă pe când avea doar treizeci și trei de ani. Fibromialgia este o altă afecțiune cu care artista de confruntă și pe care O’Connor nu s-a ferit să o recunoască. Deși nu există o cauză specifică a acestor tulburări, aceasta poate fi declanșată de eventuale evenimente traumatice, ce s-au succedat în perioada de copilărie timpurie a cântăreței.
2015 a fost anul în care a suferit o histerectomie radicală, pentru a trata endometrioza, aceasta fiind o altă problemă medicală, care s-a adăugat tulburării bipolare, tulburării complexe de stres post traumatic, precum și tulburării de personalitate borderline. În urma procedurii, artista nu a ezitat să posteze pe rețelele sociale strigăte alarmante de ajutor, pe care, ulterior, nu le-a regretat, susținând: „Sunt destul de mândră, într-un mod ciudat, că am fost atât de deschisă… Natura unui cântăreț este să fie sincer emoțional. Am fost întotdeauna destul de deschisă și nu am regretat nimic.“
Însă viața avea să-i mai pună la încercare limitele, la începutul anului curent, când fiul său cel mic avea să-și pună capăt zilelor, fapt ce a determinat-o să creadă că această tragedie a avut loc din cauza ei. „Nu vreau să fiu într-o lume fără Shane al meu şi ceilalți copii ai mei. Nu merit să trăiesc. E vina mea!“
În ciuda tuturor problemelor, de variate feluri, cu care s-a confruntat de-a lungul timpului, O’Connor nu s-a sfiit să mențină o relație deschisă cu admiratorii săi și, în egală măsură, a arătat interes în a destigmatiza bolile mintale.
Deși nu este singura persoană publică care recunoaște deschis că suferă de o afecțiune mintală, artista apreciază că tocmai acest lucru, aparent banal, ce implică comunicarea, poate ajuta milioane de indivizi ce se luptă zi de zi cu astfel de probleme.
De vorbă cu Florina Pop despre traumă, pierdere și vindecare
Despre provocări ale vieții, pierdere și durere, Florina Pop, psiholog clinician principal la Institutul Oncologic „Prof. Dr. I. Chiricuță“, susține: „Moartea unei ființe dragi, indiferent de legătura noastră, este experiența cea mai dureroasă prin care poate trece o persoană. În această pierdere, durerea traversează timpul, deoarece ne doare trecutul, ne doare prezentul și, mai ales, doare viitorul. În cazul lui Sinead O’Connor, pierderea fiului a fost rapidă, neprevăzută, ceea ce face să fie o experiență mult mai traumatică și cu un impact emoțional mult mai semnificativ. Sinuciderea lasă întotdeauna multe întrebări. Gestionarea doliului inevitabil va fi condiționată și de gradul de ușurință sau dificultate pe care îl are atunci când vine momentul să exprime ceea ce simte. Cu atât mai mult cu cât în fața unei sinucideri ne invadează un sentiment de culpabilitate exagerat și uneori absurd.“
Am invitat-o pe Florina să ne spună câteva cuvinte și despre procesul de vindecare a pierderii, cunoscut în psihologie și proces de doliu: „Sinead O’Connor va fi nevoie să își acorde mult mai mult timp pentru ca furtuna emoțiilor să se calmeze și să apară treptat acceptarea. De altfel, ceea ce se cunoaște din povestea ei de viață ne arată că a fost mereu nevoită să lucreze intens la ideea respectării alegerii celuilalt, chiar dacă nu a fost de acord, chiar dacă s-a simțit nedreptățită, chiar dacă nu a înțeles – începând din momentul când părinții ei s-au separat. De altfel, evenimentele semnificative care au fost mediatizate au implicat pentru Sinead O’Connor un proces de adaptare activă la toate evenimentele pe care le-a trăit. Ce este important de reținut e faptul că adaptarea la traume durează o perioadă de timp, iar factorii de vulnerabilitate personală joacă un rol important. Imediat după fiecare traumă este normală o scădere a nivelului de funcționare psiho-socială. Faptul că acești factori de vulnerabilitate sunt cauzați de o labilitate emoțională și de condiții de sănătate fizică precum fibromialgia nu face decât să îngreuneze adaptarea psihologică la evenimentele traumatice.“
Am întrebat-o pe Florina și ce îi poate ajuta pe oameni să treacă cu bine peste durere: „În toată povestea ei de viață, ce cred că a reprezentat o ancoră a fost una din modalitățile de a transforma suferința în artă. Mai mult, o traumă are modul ei de a-ți schimba perspectiva asupra lumii, împărțind-o în două tabere: cei care înțeleg și cei care nu înțeleg. Avem nevoie de profesioniști care înțeleg, respectă suferința noastră și au pachetul de tehnici cel mai validat științific pentru a avea o calitate a vieții cât mai crescută. Uneori chiar și tatuajele pot veni din dorința de a fi stăpânul corpului nostru și de a deține controlul, de a face din el o pânză pe care să o desenăm cum vrem noi, nu așa cum, poate, au încercat alții să o «marcheze».“
Psihologia ne spune clar că multe ni se trag din copilărie. Iată ce ne spune Florina despre copilăria artistei: „Dacă ne uităm la detaliile din copilăria lui Sinead O’Connor, au existat anumiți factori care pot impacta semnificativ din punct de vedere psihologic. Până la urmă, orice om are nevoie de un loc unde să se simtă protejat, în siguranță, dorit și acceptat necondiționat. Fiecare om tânjește după un spațiu unde să se poată simți el însuși. Dacă ne simțim acceptați și iubiți atunci «acasă» este un mediu ce îți încălzește inima. Indiferent de relația pe care au avut-o părinții sau de relația pe care noi o avem cu părinții, fiecare dintre noi interiorizează emoțiile, sentimentele, abuzul și multe altele pe care le poate cuprinde o poveste de viață. Aceste experiențe întipărite din copilărie, pe lângă moștenirea noastră genetică, ne influențează foarte puternic întreaga structură de personalitate. La maturitate însă, experiențele negative ce și-au lăsat urmele asupra noastră sunt adesea cele care ne produc dificultăți. Cu efort susținut, cu resursele personale (creativitatea, exprimarea a ceea ce simțim joacă un rol esențial) ne putem găsi răspunsuri la multe întrebări, să înțelegem că deși ne este cu adevărat greu să trăim fără unele persoane sau lucruri, ne este imposibil să trăim fără noi înșine.“
Vechea zicală a lui Hemingway – „Lumea frânge pe fiecare și după aceea la mulți locul în care au fost frânți se întărește“ – de cele mai multe ori este adevărată doar dacă procesăm traumele într-un demers terapeutic ghidat, ne accentuează psihologa.
Până la urmă așa cum scria Susan Sontag în Boala ca metaforă, „orice om se naște cu o dublă cetățenie, una în lumea celor sănătoși, și alta în lumea celor bolnavi“, însă dacă avem suficient curaj să spunem și să ne asumăm problemele, vom vedea că experiențele umane ne unesc, estompând diferențele dintre noi, care uneori ar putea fi resimțite ca insurmontabile.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
