fbpx
skip to Main Content
Singura Cale De A Răzbi și A Face Ceva în Viață Este Educația. Interviu Cu Virginia Usiku

Virginia Usiku este kinetoterapeut, model și jurnalist. Copilăria i-a fost presărată cu multă suferință și incertitudini, fiind lipsită de o perspectivă clară asupra viitorului. Dar viața avea alte planuri cu ea, așa că i-am scos oameni buni în cale, ea reușind astfel nu numai să-și croiască un drum profesional, dar și să devină o voce pentru copiii ce se află în centrele de plasament. Despre lecțiile pe care le-a învățat de-a lungul vremii, dar și despre multe altele, în interviul de mai jos.

Ce i-ai spune Virginiei Usiku, dacă ai întâlni-o pe stradă?

I-aș spune Virginei Usiku să rămână același om bun și vesel. 

Care este imaginea care îți descrie cel mai bine copilăria?

Ocrotită și iubită.

Cine sunt eroii adolescenței tale?

Personajul principal din cartea autobiografică a lui Mircea Eliade, Romanul adolescentului miop, și Maitreyi.

Cum este legătura cu nașa ta, actrița Ileana Popovici?

Între mine și nașa este o legătură specială, consolidată încă din copilărie. Mama Ileana, cum obișnuiam să o numesc, a avut un rol foarte important, pe toată perioada copilăriei mele, în centrul din care făceam parte. Centrul era situat foarte aproape de Televiziunea Română. Ea a fost cea care a știut să îmi arate o altă lume exterioară, diferită de cea cu care eram obișnuită, cea din interiorul instituției. Nașa este de o bunătate cum rar am mai văzut. S-a implicat foarte mult în diferite activități de caritate, a făcut tot ce i-a stat în putință să arate lumii exterioare o altă viziune asupra ideii de „centru de plasament“. A iubit dintotdeauna copiii și a reușit să schimbe în bine viețile câtorva copilași. În fiecare vară, obișnuiam să îmi petrec vacanțele la casa ei de la Buturugeni, alături de mama sa și de alți copii dragi ei. Și tot de la ea am primit prima mea rochie din catifea roșie și dantelă, pe care am purtat-o la festivitatea de sfârșit an școlar, în clasa a V-a. Și după 20 de ani de când nu ne-am văzut, pentru că se mutase în Italia, ne-am revăzut anul acesta. Revederea a fost cu totul specială, pentru că în acest an m-am decis să devin creștină și am decis de comun acord să îmi fie, ulterior, nașă. Am depănat amintiri, mai ales că fiecare moment petrecut cu dânsa este o binecuvântare.

Care este lecția pe care ți-a „predat-o“ centrul de plasament?

Am învățat că singura cale de a răzbi și a face ceva în viață este educația și că cel mai important lucru este să mă bazez întotdeauna pe mine.

Ce sfat le dai copiilor ce provin dintr-un astfel de mediu?

Să nu renunțe la visurile lor și să nu se dea bătuți, indiferent de obstacole.

Cum ai ajuns să lucrezi cu Zina Dumitrescu și casa de modă Venus?

La vârsta de 14-15 ani, am fost luată de mână și dusă de mama unei prietene din centru la doamna Zina Dumitrescu. Văzuse că sunt pasionată de acest domeniu. Mama prietenei mele a sunat-o imediat pe Zina și i-a spus că mă va trimite la ea. Ajunsă la Casa de Modă Venus, doamna Zina m-a pus imediat în rând cu celelalte fete, cu o carte pe cap, ca să învăț astfel să merg pe tocuri. Așa au trecut câteva săptămâni, chiar o lună. Din păcate, nu am mai continuat. Am făcut o pauză lungă. A fost o perioadă importantă pentru mine, căci așa am aflat ce vreau cu adevărat să fac, deși vedeam asta ca fiind o activitate de loisir, făcută în timpul liber – din care se mai nimerea, uneori, să fac și niște bănuți.

Care este superputerea ta?

Echilibrul este superputerea mea.

De ce și de cine îți este cel mai tare dor?

Îmi este foarte dor de prietenii din copilărie, pe care nu i-am mai văzut de 10 ani. De prietena mea Florina, în mod special, pentru că se crease o legătură aparte cu ea. Îmi e ca o soră.

Ai simțit, în vreun fel, că ești marginalizată din cauza culorii pielii?

Nu m-am simțit niciodată marginalizată, pentru că întotdeauna am fost înconjurată de copii și nu am avut când să mă percep în felul acesta. În schimb, am fost marginalizată verbal, de cele mai mult ori la școală. Am auzit o groază de cuvinte urâte și, mult mai târziu, adult fiind, mi-au fost adresate vorbe grele pe stradă. 

View this post on Instagram

A post shared by Virginia Usiku (@virginia.usiku) on

℗PUBLICITATE


Care este cel mai mare regret al tău?

Regret că nu am reușit să îmi cunosc frații, în carne și oase, până acum. 

Ai pășit vreodată în cabinetul unui psiholog?

Da. Am schimbat de vreo două ori psihologii. Am călcat pragul cabinetului psihologic din dorința de a găsi anumite răspunsuri la întrebări ce țineau de cine sunt eu, dar și pentru a afla de unde se trag anumite stări precum complexul de inferioritate și lipsa încrederii de sine.

Cât de greu a fost procesul dobândirii cetățeniei?

A fost unul foarte dificil. Mă gândesc acum că, dacă nu aș fi beneficiat de sprijinul unor oameni minunați, poate că nu aș fi avut nici în ziua de astăzi cetățenie. Mi-am dat seama, atunci, că sistemul birocratic este în așa fel făcut, încât să îți înfrâneze tot demersul, dar și să îți pună răbdarea la încercare. Iar faptul că mi s-a încălcat dreptul de a obține cetățenia, conform legislației privind obținerea statutului de cetățean român, chiar mi s-a părut cumplit. Născută fiind pe teritoriul românesc, făcusem dintotdeauna școală românească, nu ieșisem deloc din țară și, cu toate acestea, am fost tratată ca un cetățean străin și abia la 18 ani am reușit să obțin acest drept. Am fost nevoită să dau examen de limbă și literatură română, istorie, geografie, am fredonat imnul național.

Ce înseamnă pentru tine „Vocea Copiilor Abandonați“?

Apreciez extrem de tare oamenii ce se ocupă de copiii din cadrul acestui ONG, pentru că se luptă pentru drepturile celor abandonați și, totodată, îi sprijină și le oferă ustensilele perfecte pentru a deveni tineri adulți pregătiți pentru viața din afara sistemului.

De-a lungul vieții, mi s-a dovedit că puterea exemplului este cea mai bună modalitate de a motiva un copil, al cărui sprijin de toate felurile a fost privat. În felul acesta, un copil poate să prindă aripi și să spere la un viitor mult mai bun. Dar cel mai important, am vrut să evidențiez faptul că, indiferent de mediul social sau de culoarea pielii, orice copil are toate șansele să realizeze tot ceea ce și-a propus – prin studiu, muncă, ambiție și determinare.

Ce crezi că ai învățat în aceste luni complicate despre tine? E ceva ce te-a surprins în mod special?

În primul rând, am învățat să mă bucur de ceea ce am. O făceam și înainte, dar mai puțin conștient. Am observat că oamenii au devenit mai umili. Cred că am învățat să mă bucur mai mult de timpul petrecut cu mine, să mă redescopăr, să îmi dau voie să greșesc. Să nu mă mai pedepsesc așa de tare. Să încerc, din nou, ori de câte ori este nevoie și, cel mai important, am învățat să cer ajutor. Au fost momente când chiar am simțit că, poate, ar fi momentul să îmbrățișez, pe deplin, noul și să contribui, cum pot mai bine, dar și să îmi revizuiesc obiceiurile de altădată, astfel încât să fiu mai ordonată și mai calculată în a lua decizii. 

Dacă pe cartea de identitate ar fi trecute și trei valori morale, ce-ai vrea să fie trecut în dreptul numelui tău?

Cred că cea mai importantă valoare este acea de a fi OM – printre altele, respectul față de viață, iubirea, libertatea.

Care era cel mai mare vis al fetiței Virginia?

Cel mai mare vis al fetiței Virginia era acela de a deveni model, de a reprezenta vocea celor care nu au glas să strige, având ca scop principal promovarea diversității, sub toate formele ei.

Kinetoterapie, modelling, presă. Ce te definește cel mai bine?

Mă caracterizează toate, în egală măsură. Pot spune că am creat un puzzle perfect, caracteristic personalității mele: empatică, perseverentă și comunicativă, sociabilă. Cam așa o văd.

Ce părere ai despre situația actuală din SUA, privind rasismul?

Toate aceste mișcări sunt de natură politică, evident. Cazul George Floyd a umplut paharul. Ce este și mai impresionant este faptul că s-a produs o schimbare colectivă, la nivel de solidaritate, redresare ce a luat amploare peste tot în lume. Interzis abuzurilor polițiștilor. Toate viețile contează în fond, indiferent de culoarea pielii, orientarea sexuală, statutul social. Cred că oamenii s-au săturat maxim de aceste inegalități și, în acest fel, îl îndeamnă pe președinte la o discuție empatică și colectivă. Cu totul diferită. Cum se va sfârși… vom vedea. Admir faptul că ei au fost întotdeauna o nație ce a știut să lupte pentru drepturile civile. Și asta îi face să stea drepți, ori de câte ori le sunt îngrădite o serie de drepturi. Așa că #alllivesmatter

Ai un mesaj pentru părinții tăi?

Le mulțumesc că mi-au dat viață!

Photo credit: Cristian Niculae

Pagina de Psihologie

Informații utile, articole de psihologie, o agendă a activităților și evenimentelor din sfera psihologiei, magazin virtual. Împarte informația - sănătatea relațiilor noastre este cea mai importantă resursă pe care o avem.

Back To Top
×Close search
Caută