Relațiile, indiferent de natura lor, sunt dinamice și se află într-o continuă schimbare. Fapt ce ne pune în diverse situații pe care este necesar să le gestionăm cu cât mai mult tact. Realitatea este că majoritatea dintre noi întâmpinăm cele mai multe provocări în spațiul interpersonal. Și, din cauza unei educații deficitare, nu știm nici cum să gestionăm situația și nici ce formulă cognitivă să utilizăm pentru a înțelege ce se întâmplă cu noi și între noi.
De exemplu, dacă suntem obișnuiți ca partenerul nostru să fie prezent, într-un mod activ, să răspundă prompt mesajelor și se întâmplă, la un moment dat, să dispară (fără a da explicații pentru gestul său), asta ne poate bulversa. O astfel de dispariție ne poate stârni atât sistemul nervos (care știm că deține un mecanism de identificare a riscurilor), cât și mintea, care va construi în câteva fracțiuni de secundă povești negative. Renumita psihanalistă britanică, Melanie Klein, considera că psihicul uman recurge adesea la două categorii de explicații: „Ceea ce s-a întâmplat este din cauza mea“ sau „Cineva îmi vrea răul“. Cele două explicații le-a și botezat drept conceptualizare depresivă și conceptualizare paranoidă. Secretul, ne spun unele teorii din psihologie, este să ne flexibilizăm mintea și să tindem spre o perspectivă mai puțin egocentrică. Uneori, lucrurile se pot întâmpla și din alte motive, nu doar din cauza noastră.
În lumea copilăriei nu există nimic mai înfricoșător decât singurătatea
Analizând situațiile de acest tip cu psihologa Alina Uricec, care activează ca psihoterapeut în structura clinică a Paginii de Psihologie, aceasta mi-a spus că: „Modul în care ajungem să explicăm comportamente și să ne raportăm la reacțiile celorlalți și ale propriei persoane ține de felul în care psihicul nostru s-a formatat în urma experiențelor pe care le-am avut“. Ceea ce înseamnă că explicațiile pe care mintea noastră conștientă le face au legătură, mai degrabă, cu trecutul nostru, decât cu realitatea momentului prezent. Mai exact, atunci când eu caut explicații despre motivele pentru care partenerul meu a dispărut, nu-mi folosesc energia pentru a descoperi cauzele reale, ci am tendința de a umple golurile prin informații dobândite în alte situații și alte vremuri.
Mergând în profunzimea subiectului, Alina Uricec subliniază că, „din punct de vedere psihologic, autoînvinovățirea reprezintă un risc mai mare, pentru că este corelată cu sentimente profunde de vină și rușine. Flagelarea continuă de sine ne vulnerabilizează, în sensul în care întărește o structură negativă de gândire și tendința spre catastrofizare. Care, în timp, erodează stima de sine și duce la depresie“. Am putea spune și că, undeva în istoria personală, am învățat că dacă ceva incert se întâmplă este din cauză că am greșit sau pentru că alții au greșit. Pare se că mintea umană are nevoie de explicații imediate și, adesea, recurge la cele mai negative scenarii.
Sigur că explicațiile psihologice se pot complica foarte ușor, odată ce aducem în scenă copilăria. Iar experta în psihoterapie mi-a evidențiat că, „atunci când suntem copii, modul în care (ne) explicăm experiențele de viață este unul individualist, în care ne așezăm pe noi în centru, întrucât nu avem capacitatea de a analiza critic experiențele prin care trecem“. Iar dacă nu avem un îngrijitor responsabil, care să ne ajute să înțelegem atât emoțional, cât și cognitiv, cum altfel poate fi explicată o anumită situație, mecanismele noastre de supraviețuire vor prelua controlul și ne vor determina să ne încredem în propriile ipoteze infantile. Tot Alina m-a ajutat să înțeleg că în lumea copilăriei nu există nimic mai înfricoșător decât singurătatea. Învinovățindu-ne pe noi înșine, menținem percepția că suntem încă în controlul situației și, în cele din urmă, în siguranță, chiar și atunci când nu este așa.
Ca adulți, avem puterea de-a ne liniști
Revenind la exemplul cu partenerul care a uitat să mai dea un sem de viață, evident că nu este ceva confortabil, nici pentru sistemul nostru nervos și nici pentru inima îndrăgostită. Din contră, din perspectiva teoriei atașamentului, nimic nu este mai dureros decât lipsa unui răspuns. Cu toate acestea, ar fi de mare ajutor dacă ne-am dezvolta în mod conștient capacitatea de a ne observa, dacă ne-am împrieteni cu reacțiile noastre biologice, psihice, cu propriile tipare relaționale și am căuta să descoperim realitatea de dincolo de sinele nostru.
℗PUBLICITATE
Majoritatea specialiștilor recunosc că procesul nu este facil, dar, din fericire, este fezabil. Tot Alina Uricec mi-a explicat cât de mult contează să dezvoltăm o relație reală cu noi înșine. Iar asta nu înseamnă doar să-mi privesc imaginea în oglindă și să mă uit la cum m-am îmbrăcat. Asta presupune să exprim o curiozitate empatică față de propriile reacții și mecanisme de apărare, pentru ca mai apoi, odată ce mi-am liniștit reactivitatea, să-mi pot îndrepta atenția spre alte explicații. Știm deja că în copilărie totul este despre noi și că singurătatea este ucigătoare, dar dacă noi nu am dezvoltat o relație cu copilul nostru interior, haosul și reactivitatea vor rămâne la fel, indiferent de vârsta noastră din buletin.
Da, așa cum ne încurajează autoarea cărții Ghidul copilul interior, există această parte sufletească pe care o cărăm din copilărie și care pare să aibă o forță destul de mare asupra comportamentelor noastre de la vârsta adultă. Iar pentru a determina o schimbare sunt necesare atât cunoașterea de sine, cât și capacitatea de-a interpreta lumea prin lentila minții unui adult.
Potrivit unor statistici și observațiilor clinice ale terapeuților, prima interpretare cognitivă, atunci când creierul își pierde sentimentul de siguranță și lucrurile nu sunt predictibile, este cu valență negativă. Dar, ulterior, odată identificat procesul biologic și ghidați de mintea de adult ne putem menține în prezent și să ne permitem curiozitatea de a afla ce s-a întâmplat cu partenerul. Fără să credem tot ce ne spune mintea în acel moment.
Cum ne redobândim starea de bine?
În concluzie, nici conceptualizarea depresivă și nici cea paranoidă, ca să rămânem la explicațiile date de Klein, nu ne ajută prea mult. Ne oferă doar motive pentru ca sistemul nostru nervos să rămână activat pentru a identifica riscuri. În astfel de situații, poate fi util să recurgem la câteva exerciții de respirație conștientă (despre care știm că are puterea de a liniști sistemul nervos), să ne punem corpul în mișcare (pentru a descărca și altfel decât cognitiv energia adunată) și să fim creativi, pentru a găsi soluții ingenioase. O alternativă ar mai fi începerea unui program de psihoterapie și, desigur, informarea. La acest capitol vă recomand cartea scrisă de Deb Dana și care conține 50 de exerciții pentru liniștirea sistemului nervos.
Posibil ca partenerului să i se fi descărcat telefonul, să fi adormit sau poate, chiar, să fi ales să dispară voit. Evident că primele explicații sunt de preferat. Dar dacă omul atât a putut, poate că este mai bine că s-a făcut nevăzut și a dispărut. Astfel a lăsat locul liber pentru un partener mai asumat și mai responsabil. Iar dacă ne amintim că în noi există și un adult interior, nu doar un copil vulnerabil, deja ne putem simți mai pregătiți să înfruntăm viața, indiferent de provocările ei.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
