Sorina Petrică este psiholog clinician și psihoterapeut. Din 2013, este și formator în cadrul Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie, unde susține mai multe module de formare – printre care și cel de intervenție psihologică în traumă. Deoarece imprevizibilul ultimelor săptămâni ne-a dat lumea peste cap, am invitat-o pe Sorina să ne împărtășească perspectiva ei psihologică asupra a ceea ce trăim în prezent și să ne dezvăluie câte ceva din cunoștințele dobândite în practica sa clinică de peste 15 ani.
Ce lecții de viață putem învăța din această perioadă de anxietate și vulnerabilitate colectivă, indusă de fenomenul global COVID-19?
Mi-e greu să spun ce pot învăța oamenii din această situație, pentru că lecțiile pe care le-a primit sau pe care le va primi fiecare dintre noi sunt foarte diferite, fiind extrem de adânc conectate cu lucrurile importante pentru fiecare. Pot să spun cu claritate ce-am învățat eu din această situație și ce aleg să duc mai departe în viața mea. Prima lecție pe care am învățat-o este cea a smereniei. Cred că este pentru prima dată în viață când mi-am perceput într-un mod foarte conștient limitele umane ale ființei și neputința de a controla modul în care se schimbă viața mea peste noapte. Mi-am simțit vulnerabilitatea în toată splendoarea ei. Cum ar spune Eminescu, „muști de-o zi pe-o lume mică, de se măsură cu cotul“. A doua lecție pe care am primit-o are legătură cu nevoia de definire a sensului vieții mele. Contactul cu perspectiva morții, pe care acum am avut ocazia să o văd mult mai bine, pentru că în aceste zile a fost mai aproape de noi ca oricând, m-a făcut să reflectez mai mult la sensul vieții mele, la ceea ce contează pentru mine cu adevărat, la modul în care aș vrea să îmi trăiesc următorii ani din viață. Am avut mai mult timp să îmi focalizez atenția către propria lume interioară, am reînvățat să gust viața prin momente mărunte, să reflectez la ce-am pierdut odată cu schimbarea aceasta impusă, să jelesc ce-a fost important și am pierdut, să identific noi modalități de a mă uita la viața mea și să găsesc în prezent motive pentru care merită să o trăiesc (nu doar să supraviețuiesc), chiar dacă am pierdut ceva fundamental pentru mine: libertatea de mișcare. Înainte de pandemie, dacă m-ar fi întrebat cineva ce anume apreciez la viața mea… o serie de lucruri mărunte, de care acum îmi este dor, sigur nu s-ar fi regăsit pe listă. Aprecierea și valoarea aveau legătură cu lucrurile extraordinare care mi se întâmplau. Odată cu dispariția lor, lucrurile mărunte din obișnuitul de zi cu zi și-au recâștigat valoarea.
În ultima perioadă, am văzut oameni care s-au lăsat copleșiți de emoțiile negative și alții care se manifestau ca și cum nu ar fi simțit nimic. Ce ne poate spune teoria traumei despre aceste reacții și manifestări atât de polarizate ale noastre, în situații de stres?
Reacțiile oamenilor la aceeași situație sunt foarte diferite, pentru că ele sunt dependente de lentila personală prin care un om interpretează o situație, de experiențele personale în gestionarea unui anumit tip de eveniment, de capacitatea de tolerare a disconfortului și de abilitățile personale de autoreglare emoțională. Pe de o parte, trebuie să avem în vedere faptul că situația a adus cu sine o schimbare pe care nu am ales-o, ci am fost constrânși să o acceptăm în viețile noastre; iar în caz de constrângere, modul nostru de reacție îmbracă o serie de particularități. Pe de altă parte, chiar dacă nu putem controla situația exterioară, avem posibilitatea de a controla modul în care noi reacționăm la ea; adică putem alege cum să o interpretăm, cum să ne percepem propriile abilități de a-i face față, cum să ne raportăm la ceea ce simțim în această situație, cum să ne comportăm. Cu alte cuvinte, modul în care ne adaptăm și facem față schimbărilor și situației este sub controlul nostru și la alegerea noastră.
Există mulți factori care influențează modul în care oamenii răspund la o situație ce le schimbă în mod radical viața într-un timp foarte scurt. Temperamentul este un factor important, ce nuanțează intensitatea răspunsului pe care o persoană îl are la schimbare – unii oameni se adaptează mai ușor la schimbare, alții au nevoie de un timp la mare și depun un efort mai mare pentru a se adapta. Un alt aspect (ce are rădăcini atât în zestrea noastră ereditară, cât și în atributele mediului în care am crescut) ține de reactivitatea emoțională sau, mai bine zis, de intensitatea cu care reacționăm emoțional la ceea ce trăim. Sunt oameni având un sistem de răspuns la stres dotat cu „un senzor sensibil“, ceea ce îi conduce la reacții intense chiar și în situații cu un nivel scăzut de provocare. Modul în care cineva răspunde la un context are legătură cu modul în care creierul său percepe situația respectivă. Ceea ce percepem creează realitatea în care trăim. Iar ceea ce percepem este foarte intim legat de experiențele noastre anterioare, de modul în care am învățat să ne uităm la ceilalți și la noi – prin filtrul acelor experiențe. În fața unei situații pe care o percepem ca fiind amenințătoare, creierul nostru emoțional preia controlul și pune în aplicare una dintre strategiile ce ne-au ajutat să supraviețuim ca specie: lupta, fuga sau înghețul. Într-o primă instanță, nu alegem conștient ce reacție vom avea în situația percepută ca fiind amenințătoare. Foarte mulți oameni ascund modul autentic în care se simt când se confruntă cu un context amenințător, din cauză că se simt rușinați pentru modul în care creierul lor a ales să răspundă la situație. Dintr-un alt punct de vedere, există mulți oameni pentru care schimbarea generată de pandemie a determinat consecințe foarte dureroase ori a implicat pierderea unor aspecte foarte importante din viața lor. În cazul multora dintre ei, răspunsul a fost unul tipic procesului de doliu. Unii au rămas blocați în stadiul de șoc și negare a realității. Realitatea generată de această schimbare a fost foarte dureroasă și creierul lor a optat pentru a evita contactul cu ea. Iar cea mai frecventă formă de deconectare de la realitate este anestezia emoțională. Alți oameni au trecut de șoc și negare și au ajuns în stadiul în care răspund cu tristețe, nu se pot împăca cu ceea ce au pierdut și nu mai văd nicio speranță de a ieși de aici sau se află în stadiul în care sunt prinși în furie și simt o neputință foarte mare în a face ceva astfel încât să influențeze evoluția evenimentelor.
Știm că fiecare ființă umană are propriile mecanisme de apărare și modalități de a face față stresului. Care sunt acele reacții și comportamente ce ne-ar putea indica faptul că este bine să solicităm ajutor din partea unui psiholog?
Fiecare dintre noi are zile mai bune și zile în care starea emoționala fluctuează. E normal să simțim tot ceea ce simțim acum. Un moment bun de a apela la ajutorul unui specialist este atunci când funcționarea zilnică este foarte afectată mai multe zile la rând și strategiile pe care le avem la îndemână nu ne mai sunt de folos. De exemplu, avem insomnii, nu mai avem poftă de mâncare, simțim panică, avem gânduri de lipsă de speranță și zădărnicie, ne izolăm, nu mai simțim plăcere pentru lucrurile care înainte ne plăceau. Intervenția terapeutică în această perioadă este concentrată pe creșterea resurselor personale, pentru a gestiona cât mai bine schimbările produse de această situație: accesarea unei rețele de suport, modalități adecvate de reglare a sistemului de răspuns la stres în situații în care apare disregularea emoțională, identificarea situațiilor-țintă care provoacă disregularea emoțională, exersarea controlului și a puterii în ariile în care există posibilitatea de alegere.
Psihoterapia are mai multe abordări, ceea ce înseamnă că serviciile oferite de psihologi sunt de variate feluri. Care ar fi acele criterii în baza cărora este indicat să ne alegem psihoterapeutul?
Din punctul meu de vedere, alegerea terapeutului se face în funcție de mai mulți factori. Unul dintre ei este obiectivul cu care un client vine la terapie. Sunt oameni care știu din start că au nevoie să exploreze în interiorul lor obstacolele ce îi blochează și nu le permit să se bucure de viață. Sunt oameni care vin cu o problemă punctuală și spun că vor să lucreze foarte nișat. Există abordări terapeutice ce se pretează mai mult la o abordare punctuală de suprafață și pot fi folosite în ceea ce noi numim „intervenție pe simptom“. Dar există și abordări terapeutice care merg până la cauze și ajută clientul să facă o explorare și o schimbare de profunzime. Un alt aspect important ține de dinamica relației dintre terapeut și client: măsura în care ei reușesc să se acordeze unul la celălalt sau măsura în care clientul reușește să simtă siguranța spațiului relațional pe care i-l oferă contextul terapeutic. Sunt de părere că nu doar clientul trebuie să ne aleagă pe noi; și noi avem responsabilitatea de a alege dacă putem să lucrăm cu un client sau nu, atât în funcție de ce scoate la suprafață interacțiunea cu el la primele întâlniri, cât și de problematica pe care o aduce în discuție. Fiecare client are nevoie să primească un context terapeutic menit să servească exclusiv intereselor lui. De aceea, mi se pare foarte important să ne uităm cu sinceritate la noi și la vulnerabilitățile pe care le aducem în procesul cu clienții noștri și să discernem cu onestitate și responsabilitate ce putem să facem și ce nu. Este important să alegem să nu lucrăm cu un client care trezește în noi părți foarte rănite, pe care nu ni le-am lucrat suficient. Pentru că nu vom putea să-l însoțim pe acele teritorii unde nouă ne-a fost frică ani de zile să mergem, unde nu cunoaștem drumul și pentru care nu avem o hartă internă care să ne ajute să-l însoțim în siguranță. Când ne e frică, le limităm oamenilor procesul de explorare la zonele cu care noi nu ne simțim confortabil. Cred că este esențial să recunoaștem că avem limite și că anumite aspecte cu care vin clienții în terapie pot să ne provoace foarte tare, așa încât nu mai putem să fim acolo pentru ei și în serviciul lor.
Psihologul simte și el anxietate și frică, mintea sa manifestă de asemenea îngrijorări și gânduri negre. Cum ai grijă de persoana ta, în aceste vremuri definite de instabilitate și incertitudine?
Adaptarea a fost grea la început. Inițial, am negat gravitatea până în momentul în care m-am trezit cu realitatea că trebuie să fiu responsabilă de siguranța mea și a celorlalți. Apoi, am fost furioasă și am făcut multe activități care au implicat folosirea mâinilor. Cel mai mult m-a ajutat să mă uit la modul în care percepeam situația. M-am focalizat pe acele aspecte din noua situație pe care le puteam controla. Mi-am păstrat rutina de somn și rutina programului de lucru. Am trecut la planificarea activităților pe termen foarte scurt, ceea ce mi-a crescut oarecum sentimentul de predictibilitate. Am încercat să mă concentrez pe ce am bun acum în viața mea și să fac în fiecare seară un exercițiu de exprimare a recunoștinței, pentru lucrurile mărunte la care am avut acces în ziua respectivă și care nu au dispărut odată cu vechea ordine, de exemplu: că sunt sănătoasă, pot să mă mișc singură, pot auzi păsărelele de la fereastră, pot privi un apus de soare în fiecare seară, pot asculta o melodie care îmi place, am oameni care mă iubesc și pe care îi iubesc și, chiar dacă stau în casă, mă aflu într-o zonă unde e pace și nu ne bombardează nimeni etc.
Ce mi se pare foarte interesant este că, acum, am o mai mare libertate în ceea ce privește modul în care aleg ce să fac cu timpul meu. Pe lângă munca zilnică, am timp pentru a face lucruri care îmi plac. Am descoperit plăcerea de a desena și m-am reîntors la vechea mea dragoste, lectura. Ceea ce încerc în fiecare zi să fac este să fiu cât mai prezentă. Adică să fiu cu mintea acolo unde sunt și cu corpul. Să mă ancorez cu mintea, prin simțuri, în momentul prezent. Așa pot să îmi dau seama ce anume din momentul prezent mă încântă. Am valorificat perioada asta și am continuat procesul de dezvoltare personală. Am achiziționat un curs de meditație online care durează 9 săptămâni și am lucrat pe aspecte care țin de feminitatea mea. Am exersat mai mult starea de prezență și am fost mult mai conștientă de emoțiile mele și de lumea mea interioară.
Care este teoria din psihoterapie pe care alegi să o recitești, atunci când lucrurile par să nu aibă sens pentru mintea ta, și despre care simți că aduce claritate în gândurile tale?
℗PUBLICITATE
Aleg să mă întorc la teoria care spune că mintea noastră creează realitatea prin felul în care percepem ce se întâmplă – că ceea ce văd eu într-o situație este doar o perspectivă, doar o fațetă a acelei realități. Chiar dacă avem niște lentile prin care am învățat să ne uităm la noi, la viață, la ceilalți, putem alege să le schimbăm, dacă acest mod vechi de a vedea lucrurile nu ne permite să trăim deplin. Stă în responsabilitatea noastră modul în care alegem să ne trăim viața.
Știm că, în cazuistica ta terapeutică, lucrezi mult și cu persoane de gen masculin. Din observațiile tale, care ar fi principalele diferențe între bărbați și femei, atunci când vine vorba de procesarea experiențelor negative și a traumelor timpurii?
Bărbații au de luptat mai mult cu distorsiunile pe care le implică toate convingerile lor despre masculinitate, raportat la ideea de a fi vulnerabili. Am observat că numeroși bărbați au nevoie de mai mult timp pentru a intra în starea de vulnerabilitate și a se simți confortabil cu ea. Se întâmplă foarte des să le fie rușine că au izbucnit în plâns ori să simtă nevoia de a se scuza ca și cum ar fi făcut ceva greșit. Femeile au dificultăți și o nevoie mai mare de sprijin pentru a reuși să se exprime în relații, pentru a alinia ceea ce spun cu ceea ce fac, cu ceea ce e în interiorul lor, dar și pentru a-și asuma responsabilitatea pentru modul în care își trăiesc viața. Nevoia de a fi plăcute le limitează capacitatea de exprimare deschisă și onestă.
Am auzit tot mai mulți oameni spunând că nu se pot concentra asupra lecturii, deși aceasta este una dintre recomandările experților în perioada de față. Cum anume ne putem îmblânzi agitația interioară, pentru a ne implica în comportamentele despre care știm că ne fac bine?
Agitația și dificultatea de concentrare au legătură cu activarea sistemului de răspuns la stres. Pentru mintea mea agitată, au funcționat exercițiile fizice, activitățile în care mi-am folosit mâinile, tehnicile de respirație, meditația activă și legănatul în hamac. Uneori, când suntem agitați ne ajută să ne mișcăm. Mai ales când starea de agitație se asociază cu furia. Mișcându-ne corpul, ardem și adrenalina existentă. Eu, de exemplu, am folosit mai puțin robotul de bucătărie și am preferat să îmi folosesc mult mâinile și brațele, apelând la tot felul de instrumente de bătut, pasat etc. Încă nu m-am încumetat, dar un exercițiu foarte bun ar fi să fac pâine de casă. Am și cântat ocazional (la un instrument pe care mi l-am adus din India, care se numește „drum“ și care are un efect foarte liniștitor asupra psihicului). Zilnic, am meditat. Am început cu 5 minute și am ajuns la o oră. Pentru mine, meditația este foarte importantă, fiindcă mă ajută să intru în contact cu sine, la un nivel foarte profund. Am văzut că, atunci când exersez în fiecare zi, ceva se schimbă în modul în care mă uit la gândurile și emoțiile mele. Reușesc să mă „dezidentific“ de ele. Îmi este foarte clar că eu nu sunt emoțiile mele, nu sunt gândurile mele. Ele sunt niște conținuturi pe care eu le produc, așa că eu aleg dacă mă lupt cu ele și le fac să vină cu forță și mai mare asupra mea sau dacă doar le observ fără să le judec și să le las să treacă.
Care ar fi cele mai importante exerciții de igienă mentală prin care putem avea grijă ca această pandemie să nu lase sechele majore în viitorul nostru emoțional și relațional?
Din punctul meu de vedere, cel mai important este să avem grijă de noi, să facem activități prin care să ne sporim resursele. Pentru igiena mentală, cred că este foarte util să ne exersăm abilitatea de a fi prezenți în viața noastră, aici și acum: să ne focalizăm pe ce avem bun în momentul prezent și să acceptăm tot ce apare, indiferent dacă ne place sau nu; să ne focalizăm pe ceea ce putem face, pe lucrurile care se află în puterea noastă; să ne exersăm abilitatea de a tolera această stare de neputință și a accepta că este firesc ca, în anumite situații, să ne simțim așa; să ne conectăm cu oamenii importanți din viața noastră la un nivel mult mai profund și mai autentic, să le cerem ajutorul și să ne folosim de ajutorul lor atunci când ne este greu; să vorbim deschis despre ce dificultăți și ce nevoi avem.
Cât de utile sunt tehnicile experiențiale, precum desenarea fricilor și a anxietăților noastre sau modelarea acestora cu ajutorul plastilinei?
Tehnicile experiențiale de a exprima prin imagini, desen sau sculptură niște conținuturi emoționale greu de pus în cuvinte sunt foarte utile. Imaginile sunt mult mai intim legate de acea parte a creierului care procesează emoțiile, așa că exprimarea prin desen sau sculptură poate fi mult mai utilă decât cea prin cuvinte. În plus, tot ce implică folosirea corpului are rolul de a liniști sistemul de răspuns la stres.
Ce rol poate avea spiritualitatea, în depășirea situațiilor de criză și în identificarea resurselor personale?
Amprenta laturii spirituale pe care mi-am dezvoltat-o în mod natural în ultimii 6 ani se observă în felul cum operează mintea mea și cum înțeleg situațiile de viața ale clienților mei. Am primit în dar această perspectivă de lucru de la terapeutul cu care mi-am făcut eu procesul de dezvoltare personală, Claus Kostka. Este un dar, pentru că am avut posibilitatea de a-mi lărgi perspectiva prin care privesc procesul terapeutic și pe omul din fața mea. Dimensiunea spirituală mi-a dat posibilitatea să accesez o mai mare compasiune față de ființa umană, cu toate limitările și luptele pe care le duce. Pentru mine, abordarea spirituală a însemnat să văd omul ca pe o părticică dintr-un întreg mai mare, să înțeleg că, deși suntem diferiți (prin religie, cultură, culoarea pielii etc.), suntem, de fapt, fațete ale aceluiași diamant. Aparținem unei categorii comune: toți suntem ființe umane și fiecare dintre noi își duce propria luptă. Suferința face parte din condiția specifică ființei umană. Cred că, până la urmă, esența dezvoltării spirituale este să înveți cum să-ți cultivi o atitudine deschisă față de tot ce experimentezi în viață.
Unii cercetători și medici – care nu se tem să privească viața într-o manieră holistică – spun că putem învinge în lupta cu COVID-19 doar dacă știința și spiritualitatea își unesc forțele. Care crezi că este cheia salvării noastre?
Nu știu dacă este doar o cheie a salvării noastre sau dacă aceasta e singura care poate să rezolve problema. Cred că e o situație ce ne-a adus împreună, indiferent de diferențele existente între noi, și ne-a unit în efortul de a ne salva. Oameni contra virus. O situație de suferință comună care implică și pierderi mari are forța să ne deschidă mai mult unii către alții, să ne determine să ne privim altfel decât prin prisma stereotipurilor și a prejudecăților pe care le-am folosit până acum. Ne ajută să ne vedem suferința oglindită în ochii celuilalt indiferent de culoarea pielii și, astfel, să înțelegem la un nivel foarte profund că am întâlnit o ființă umană – adică un om, nu un negru sau un alb, nu un om bogat sau unul de condiție inferioară.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
