În ultimul timp, într-o lume măcinată de pandemie, război, dar și de singurătate, interesul pentru spiritualitate a crescut considerabil. Nu doar în rândul oamenilor care caută și găsesc în spiritualitate un refugiu și o zonă de siguranță. Ci și în rândul cercetătorilor care activează în domeniul psihologiei, medicinei, asistenței medicale și sociale, consilierii, sociologiei și managementului organizațional. Ca urmare a acestui interes, s-au făcut eforturi considerabile pentru a genera conceptualizări ale constructului care să-l facă accesibil cercetării științifice. Cu toate acestea, există (încă) multe divergențe și dezacorduri cu privire la ceea ce constituie și ce nu constituie domeniul spiritualității.
Ce este spiritualitatea?
Până de curând, spiritualitatea fost un concept destul de vag. Din punct de vedere istoric, subiectul a fost marginalizat de studiul științific al psihologiei. Din cauza caracterului aparent nelimitat al spiritualității, oamenii de știință au avut tendința să abordeze această temă cu precauție (și asta în cel mai fericit caz!). Iar pentru ca progresul să fie posibil într-o disciplină științifică, trebuie să existe un oarecare consens cu privire la semnificația constructelor de bază și la măsurarea acestora, lipsa de precizie împiedicând orice tip de progres în domeniu.
Începând cu anii ’90, au fost făcute câteva încercări de definire și conceptualizare a spiritualității. Pe plan cultural, dar și în literatura de specialitate, spiritualitatea și diferențierea ei față de religie au devenit subiecte „la modă“.
De exemplu, Elkins, Hedstrom, Hughes, Leaf și Saunders definesc spiritualitatea ca: „Un mod de a fi și de a trăi care apare prin conștientizarea unei dimensiuni transcendente și care se caracterizează prin anumite valori identificabile în ceea ce privește sinele, ceilalți, natura, viața și tot ceea ce o persoană consideră a fi Absolutul.“
Grupul de cercetători de la Fetzer Institute caracterizează spiritualitatea ca fiind: „preocupată de transcendent, abordând probleme existențiale, cum ar fi sensul vieții, cu presupunerea că viața este mai mult decât ceea ce vedem sau înțelegem pe deplin“. Mai recent, Pargament a definit spiritualitatea drept „domeniul sacru“ care se referă la „ideile despre Dumnezeu, puterile superioare, divinitatea și realitatea transcendentă“. De asemenea, Koenig vede spiritualitatea ca fiind „diferențiată de toate celelalte lucruri – umanism, valori, morală și sănătate mintală – prin legătura sa cu sacrul, transcendentul… Spiritualitatea este strâns legată de supranatural și religie, deși se extinde și dincolo de religie.“
Conform definiției din Oxford English Dictionary, cuvântul spiritualitate provine din latinescul spiritus, care înseamnă respirație, sau principiul animator ori vital al unei persoane. Conceptul de spiritualitate a apărut pentru prima oară în teologia creștină, unde spiritualitatea era definită mai degrabă ca „lucrare a Sfântului Duh în oameni, mai precis în spiritul și în faptele lor“. Întrucât psihologia trebuie să se ocupe mai degrabă de aspectele și nivelurile naturale, decât de cele supranaturale, de descriere și explicație, conceptul de spirit a fost definit exclusiv în termeni umani, iar spiritualitatea a fost conceptualizată ca „un simț profund al apartenenței, al întregului, al conexiunii și al deschiderii către infinit“ (Kelly, 1995); ca fiind ceea ce „implică adevăruri ultime și personale“ (Wong, 1998). Se spune că spiritualitatea se referă la modul în care un individ „trăiește cu sens în fața Absolutului, dar și răspunsul său la cele mai profunde adevăruri ale universului și modul în care se raportează la ele“ (Bregman & Thiermann, 1995).
℗PUBLICITATE
Religie, spiritualitate sau și una și alta?
În contrast cu religia, spiritualitatea este percepută ca fiind spontană, informală, creativă, universală, implicând o experiență interioară autentică și libertatea individului de a experimenta, de a căuta, chiar și pe plan religios. Spiritualitatea este universală și profund umană, având componente morale, etice și relaționale, dar și considerație pentru practicile contemplative ale sistemelor religioase tradiționale (Hill et al., 2000; Wuthnow, 1998).
Astfel, se conturează o altă direcție de definire a spiritualității, și anume spiritul din spiritualitate nu mai este Sfântul Duh, ci spiritul uman, reprezentând un superlativ al potențialului omenesc. Cu alte cuvinte, o persoană spirituală este înzestrată cu iubire față de semeni, intuiție și înțelegere, cu simțul contextului și al perspectivei, este conștientă de interconectivitatea lucrurilor, aderă la principiul unității în diversitate, este optimistă, acceptă inevitabilul, trăiește cu recunoștință și modestie (Wulff, 1997).
Psihologia comportamentală insistă asupra diferențelor dintre religie și spiritualitate, însă cum stau lucrurile la nivelul percepției marelui public? Marler și Hadaway (2002) au explorat relația dintre două tipuri de percepție („a fi religios“ și „a fi spiritual“) pe un eșantion de americani de religie protestantă. Atunci când persoanelor chestionate li s-a dat opțiunea de a se descrie ca fiind „religioase“, „spirituale“, „ambele“ sau „nici una dintre cele două“, cei mai mulți respondenți s-au identificat ca fiind „religioși și spirituali“, într-o proporție de 59% – 74%. Alte studii au scos în evidență faptul că spiritualitatea și religia sunt concepte care se suprapun în mare măsură, spiritualitatea fiind percepută ca un concept mai larg, care înglobează și religia (Zinnbauer, 1997). Un tipar asemănător a fost raportat și la popoarele din Europa (Stifoss, Hanssen, 1999).
Spiritualitate și știință
Pentru a putea studia din punct de vedere științific spiritualitatea, este necesar să putem identifica instrumentele corecte de măsură. În cartea A Life Worth Living, psihologul american de origine maghiară Mihály Csíkszentmihályi propune trei niveluri de abordare științifică a spiritualității:
- Măsurarea standardizată a spiritualității prin trăsăturile sale, grupate în 17 clustere majore, incluzând aici practicile și credințele religioase, atitudinile religioase, valorile religioase, dezvoltarea religioasă, orientarea religioasă, implicarea religioasă, spiritualitate și misticism, iertare, fundamentalism religios, coping religios.
- Obiectivele personale, care sunt o reprezentare validă a modului în care oamenii își structurează și își trăiesc viața. Acestea sunt constructe esențiale pentru înțelegerea suișurilor și coborâșurilor vieții și elemente-cheie pentru înțelegerea vieții, atât în aspectele ei pozitive, cât și în cele negative. Prioritățile, țelurile și grijile oamenilor sunt determinanți-cheie pentru calitatea generală a vieții. Mai multe studii au arătat că persoanele implicate în urmărirea unor obiective personale semnificative se bucură în mai mare măsură de bunăstare emoțională și sunt mai sănătoase din punct de vedere fizic decât persoanele cărora le lipsesc direcția și obiectivele. La acest nivel de analiză, spiritualitatea reprezintă centrarea vieții individuale și colective în jurul tiparelor dinamice reprezentate de acele obiective care fac ca viața să aibă sens, valoare și să merite trăită. Cu alte cuvinte, una dintre funcțiile sistemului de credințe religioase și a unei percepții spirituale asupra vieții este o viziune finală asupra celor mai înalte aspirații ale oamenilor.
- Emoțiile spirituale. Cel de-al treilea și ultimul nivel la care spiritualitatea poate fi conceptualizată și măsurată este nivelul emoțiilor sau al afectului. Legătura dintre spiritualitate și emoții este profundă și de durată. Emoțiile sau afectul au fost dintotdeauna percepute ca fiind componente centrale în experiențele spirituale și religioase. Ce înseamnă, așadar, emoții spirituale? În primul rând, sunt acele emoții care pot apărea cel mai adesea în spații sacre (biserici, sinagogi, moschei), dar nu numai. În al doilea rând, emoțiile spirituale sunt acele emoții provocate în urma unor practici religioase sau spirituale (închinare, rugăciune, meditație), dar pot fi activate și prin intermediul altor canale nonspirituale, cum ar fi, de exemplu, contemplarea naturii. În al treilea rând, emoțiile spirituale sunt experimentate de persoane care se identifică drept religioase, spirituale sau ambele, deși uneori pot fi experimentate și de indivizi care nu se consideră neapărat spirituali sau religioși. Printre aceste emoții, se numără recunoștința, evlavia, venerația, admirația, la care autorul adaugă două procese spirituale, cu rol de reglare sau gestionare a emoțiilor: iertarea și meditația mindfulness.
Este destul de greu, dacă nu imposibil, să ne imaginăm astăzi viața în absența spiritualității, pentru că spiritualitatea reprezintă aspectul fundamental al comportamentului uman. Dacă vrem să trăim în armonie (atât cu noi înșine, dar și cu semenii noștri) ajută să tratăm latura spirituală a existenței cu maximă seriozitate. Ceea ce înseamnă inclusiv că spiritualitatea trebuie măsurată și cercetată în diversele ei manifestări și contexte, cu toate instrumentele pe care știința ni le pune azi la dispoziție.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
