Skip to content

Copiii și adolescenții care nu au fost încurajați să-și arate emoțiile și să se exprime liber rămân blocați într-un stadiu al dezvoltării infantile și nu apucă să-și consolideze un simț al sinelui integrat și coerent, scrie renumita psihologă Lindsay C. Gibson. La vârsta adultă devin imprevizibili, capricioși și instabili afectiv. Incapabili să se autoregleze și să-și mențină un simt al sinelui coerent. Aceștia devin adulți și poate chiar părinți inconsecvenți în reacții: pot fi cruzi și impulsivi, dar pot avea și momente în care sunt înțelegători și pot oferi momente sporadice de conectare.

Efectele profunde ale lipsei de conectare emoțională

Copiii crescuți de un îngrijitor imatur emoțional se simt profund bulversați și confuzi în fața acestei maree tumultoase și imprevizibile. Părinții lor nu și-au dat voie niciodată să simtă emoții profunde, să se conecteze până la capăt cu trăirile și senzațiile lor, prin urmare, nici nu pot înțelege și procesa aceste emoții, atunci când apar la copiii lor. Fobia afectivă (McCullough, 2003) le știrbește personalitatea, făcându-i rigizi și inflexibili. Ei nu le permit celor din jur și, cu atât mai puțin, copiilor să-și exteriorizeze emoțiile. Iar drept rezultat, copiii lor nu învață cum să se liniștească, să-și aline suferința.

Acești copii învață că emoțiile lor sunt rele, necuviincioase și, mai târziu, ca adulți, se vor teme de emoțiile intense. Ca modalitate de adaptare la mediul familial în care s-au născut, tind să-și minimizeze suferințele din loialitate față de părinți, să caute foarte multe justificări pentru carențele afective la care au fost supuși în relația cu îngrijitorii. În felul acesta, ratează să se conecteze cu nevoile afective din prezent, cu golul sufletesc care continuă să dea tonul căutărilor din prezent. După cum susține Lindsay C. Gibson, în cartea Copiii adulți ai părinților imaturi emoțional, imaturitatea emoțională subminează capacitatea oamenilor de a face față stresului și de a avea legături afective autentice cu cei din jur.

Prin modul lor non-empatic și asupritor de a interacționa cu copiii, îi fac pe cei mici să se simtă furioși, rușinați, inadecvați, judecați și lipsiți de valoare. Copiii trăiesc un profund sentiment de abandon în fața neglijenței. Aceste experiențe timpurii lasă urme adânci sufletești. Furia care nu poate fi exprimată (pentru că l-ar pune în pericol pe copil) este internalizată și se transformă în autocritică, ce poate duce mai târziu la depresie și gânduri suicidale.

℗PUBLICITATE



Cum se cultivă neîncrederea în sine

Șantajul emoțional, victimizarea, cruzimea și umilința la care sunt expuși constant creează solul propice pentru neîncrederea de sine de mai târziu, pentru abuzuri si un sentiment persistent de deznădejde si lipsă de speranță. Forma cea mai frecventă de adaptare într-o familie indisponibilă pentru emoțiile și unicitatea unui copil este crearea un sine-fals, acceptabil pentru familia din care face parte. Psihicul copilului este o cocă modelabilă, foarte ușor de influențat. Un copil nu a dezvoltat încă mecanisme de adaptare care să-l ajute să selecteze și să se protejeze de emoțiile și intruziunile celor din jur. Acestea se de dezvoltă mult mai târziu. Prin urmare, orice schimb emoțional între el și părinți și alți adulți semnificativi din viată lui „curge“ neîngrădit în psihicul copilului.

Cum ne adaptăm la părinții imaturi emoțional

Lindsay C. Gibson a descoperit două stiluri principale de coping (adaptare) ale copiilor în fața lipsei de afecțiune a părinților: prin internalizarea sau externalizarea problemelor. Cei care internalizează sunt cei mai introvertiți, sensibili și care se folosesc de introspecție ca mijloc de autocunoaștere și înțelegere a lumii exterioare. Pentru ei, cea mai mare sursă de anxietate este sentimentul de vină și inadecvare, atunci când simt că au dezamăgit. Sunt inclinați să se supra-responsabilizeze și să se sacrifice pentru bunăstarea celorlalți.

Oamenii cu mecanism de externalizare sunt concentrați pe a acționa, tind să fie impulsivi și să caute soluțiile în exterior. Se așteaptă că ceilalți să îi ajute și să îi salveze. Modul internalizat de coping împiedică maturizarea emoțională, care depinde de introspecție, pentru a se putea dezvolta. Acești oameni au o stimă de sine scăzută și își extrag valoarea personală exclusiv din ce se întâmplă în exterior, din oglindirea de către ceilalți. Majoritatea părinților imaturi emoțional se încadrează în acest stil de coping. Printre trăsăturile celor care externalizează se numără și spontaneitatea lipsită de precauție, deresponsabilizarea, negarea, impulsivitatea, dezinteresul față de lumea lor interioară și emoții. Printre trăsăturile celor care internalizează sunt recognoscibile grija, empatia supraresponsabilizarea, autoreflecția, ca modalitate tipică de abordare a problemelor și raportare la viată, disponibilitatea și curiozitatea față de lumea interioară și evoluția personală. Acești oameni sunt grijulii și preocupați de bunăstarea celor din jur (Lindsay C. Gibson, 2015).

Oamenii cu mecanism de internalizare sunt foarte receptivi și sensibili la emoțiile celor din jur și pot trăi multă suferință interioară. Tânjesc după intimitate emoțională și se simt deznădăjduiți și singuri în absența conectării afective. Ei internalizează emoțiile părinților și încearcă din răsputeri să se ridice la nivelul așteptărilor lor, pentru o fărâmă de afecțiune și atenție. În relația cu părinții lor duc o luptă sisifică, în care sunt sfâșiați între speranță și deznădejde. Deși văd că părinții lor nu-i pot iubi așa cum ar avea nevoie, legătura profundă cu părinții realimentează speranța și îi predispune la a fi răniți și dezamăgiți. Mai târziu, ajung să fie foarte surprinși când cineva le oferă atenția și afecțiunea și le recunoaște valoarea. Ei au învățat că, pentru a fi acceptați, trebuie să aibă grijă de nevoile celorlalți în detrimentul lor, să ofere grija lor, să fie perfecți și agreabili, să depună foarte multe eforturi, pentru ca relațiile lor să fie funcționale. Receptivitatea lor emoțională și nevoia arzătoare de apropiere și intimitate îi predispune la abuzuri de tot soiul.

După studii aprofundate de filosofie, atât în tară, cât și în Franța, din 2011, am început formarea în psihoterapie Gestalt, iar în paralel am urmat un master în Psihologie Clinică și Intervenție Psihoterapeutică. Cursurile și formările multiple, cu psihoterapeuți români și străini, supervizările, propriul meu travaliu psihoterapeutic − toate acestea m-au purtat către o călătorie interioară și exterioară plină de sens, dar, mai ales, m-au ajutat să creez punți de legătură emoțională cu pacienții mei. În cei peste 7 ani de practică terapeutică, atât cu pacienți individuali, cât și cu cupluri, am reușit să creez în cabinet un spațiu terapeutic în care oamenii să se simtă în siguranță, să navigheze printre emoțiile lor, să-și contureze granițe personale cât mai clare și mai sănătoase, să-și revendice puterea personală și să își redescopere resurse care să-i susțină în năzuința lor spre autoîmplinire.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0