O caricatură văzută recent pe rețelele de socializare schițează portretele a două persoane, fiecare însoțit de câte un mesaj. Primul portret, introdus într-o rubrică intitulată „Adevăr“, este al filosofului francez din secolul al XVII-lea René Descartes. Mesajul care îi însoțește portretul constă în celebra sa afirmație „Gândesc, deci exist“. Al doilea portret pare a fi cel al unei persoane din zilele noastre și este introdus într-o rubrică denumită „Post-adevăr“. Mesajul asociat cu acesta este „Cred, deci am dreptate!“.
Trecând peste disputa legată de valoarea de adevăr a afirmației filosofului francez, cred că cea de-a doua caricatură subliniază într-un mod amuzant tendința noastră de a pune semnul egal între ceea ce credem la un moment dat și adevărul obiectiv sau dreptatea. Nu consider că e ceva specific zilelor noastre. Aș spune însă că acest atașament față de propriile noastre gânduri sau credințe – pe care le etichetăm ca ilustrând adevărul sau dreptatea – ne afectează capacitatea de a empatiza cu ceilalți, de a manifesta flexibilitate sau deschidere față de experiențele ori credințele celorlalți și, în cele din urmă, poate conduce la agresivitate și violență.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Există o serie de experimente celebre în istoria psihologiei, care au arătat că ceea ce credem și exprimăm la un moment dat poate fi foarte departe de adevăr sau chiar de realitatea experienței noastre. Aceste experimente au fost numite „experimentele creierului scindat“ (sau split brain experiment) și au fost realizate la începutul anilor ’60 de către Roger Sperry și Michael Gazzaniga, doi cercetători de la California Institute of Technology (Caltech).
În acel moment, din studierea persoanelor cu leziuni cerebrale se știa deja că anumite zone ale creierului sunt responsabile de anumite funcții ale acestuia. Ariile lui Broca și Wernicke, situate în emisfera stângă, erau două zone cunoscute pentru asocierea lor cu funcția vorbirii. Cei care sufereau lovituri în aceste zone ale capului își pierdeau capacitatea de a vorbi. De asemenea, Roger Sperry arătase deja (prin studiile realizate pe animale cărora le fuseseră secționate fibrele nervoase ce legau între ele cele două emisfere cerebrale) faptul că exista o anumită specializare a celor două structuri cerebrale. În cazul oamenilor, aproximativ 200 de milioane de fibre nervoase formează o structură denumită corpul calos, care face legătura între cele două emisfere cerebrale precum un mănunchi de cabluri ce leagă două unități responsabile de procesarea și stocarea informațiilor. Dacă acest corp calos e secționat, comunicarea dintre cele două emisfere este întreruptă și fiecare va funcționa independent. Cum nu existau prea mulți oameni dispuși să-și separe de bunăvoie cele două emisfere cerebrale și nici nu ar fi fost etică sau morală realizarea unei astfel de proceduri de dragul științei, multă vreme nu s-a știut ce înseamnă pentru un om și funcționarea sa o astfel de secționare a creierului.
Ocazia de a face un astfel de studiu cu subiecți umani a apărut după ce, în anii ’40, un tânăr medic rezident, pe nume Joseph Bogen, a propus procedura scindării creierului ca modalitate de control al formelor grave de epilepsie. W.J., un veteran de război care trăise în ultimii 10 ani câte două atacuri de epilepsie în fiecare săptămână, a fost primul pacient dispus să riște o astfel de intervenție. Ca urmare a intervenției chirurgicale de secționare a corpului calos, W.J. s-a trezit într-o bună zi că gândește și funcționează cu ajutorul a două emisfere cerebrale complet independente. Primele observații realizate după intervenția medicală au indicat faptul că acesta se simțea normal, că temperamentul, intelectul și personalitatea îi rămăseseră neschimbate, iar atacurile de epilepsie dispăruseră complet. Până în 1966, zece persoane trecuseră prin această procedură, iar patru dintre ele fuseseră de acord să fie examinate suplimentar de Sperry și Gazzaniga.
Cei doi oameni de știință au dezvoltat o serie de experimente, pentru a analiza mai în detaliu funcționarea acestor persoane. Într-unul dintre acestea, știind că emisfera dreaptă comunică cu partea stângă a corpului și emisfera stângă cu partea dreaptă, aceștia au proiectat imagini diferite pentru fiecare dintre cei doi ochi. Astfel, pentru ochiul drept al lui W.J., controlat de emisfera stângă, a fost proiectată imaginea unei linguri. Întrebat ce a văzut, acesta a răspuns: „O lingură“. O altă imagine a fost proiectată în fața ochiului stâng, controlat de emisfera dreaptă. Întrebat dacă a văzut ceva, W.J. a răspuns: „Nu, nu am văzut nimic“. La o primă vedere, părea că întreaga capacitate vizuală a ochiului stâng îi fusese alterată. Însă, când i s-a cerut să comunice prin semnale morse folosind mână stângă, controlată de aceeași emisferă dreaptă, W.J. a putut descrie imaginea proiectată de cercetători pentru ochiul stâng. Testele ulterioare au indicat faptul că emisfera dreaptă a lui W.J., denumită de cercetători „creierul drept“, putea face lucruri pe care emisfera stângă (sau „creierul stâng“) nu le putea face – și viceversa. În cazul pacienților cu creiere scindate, s-a observat faptul că exprimarea verbală era produsă în emisfera stângă. În schimb, procesarea conținutului emoțional al vorbirii părea a fi lăsată în seama emisferei drepte.
O altă diferență existentă între cele două emisfere și observată de cercetători consta în faptul că inferențele cauzale și interpretările păreau a fi abilități ale creierului stâng. Atunci când emisferei drepte a unui alt pacient i-a fost transmit mesajul „Ridică-te în picioare“, acesta s-a ridicat. Ulterior, când pacientul a fost întrebat de ce s-a ridicat, răspunsul oferit de creierul stâng (cel capabil să vorbească) a fost unul plauzibil: „Oh, am simțit nevoia să-mi iau o Cola“. Această specializare a creierului stâng a fost denumită de Gazzaniga „funcția de interpret“. Într-un alt test, realizat cu pacientul P.S., imaginea unei gheare de găină i-a fost prezentată creierului stâng și un peisaj de iarnă, creierului drept. Ulterior, acestuia i-au fost arătate mai multe imagini. Dintre toate, imaginea unei găini reprezenta asocierea corectă cu gheara de găină, iar imaginea unei lopeți se lega de peisajul de iarnă. Când i s-a cerut să aleagă imaginile care se potriveau cu ceea ce văzuse, P.S. a ales găina cu mâna dreaptă (controlată de creierul stâng) și lopata cu mâna stângă (controlată de creierul drept). Întrebat de ce selectase cele două imagini, el a răspuns: „E simplu. Gheara de găină se potrivește cu găina și ai nevoie de o lopată ca să strângi găinațul.“ Ținând cont de faptul că emisfera stângă, cea care vorbește, nu a văzut peisajul de iarnă, concluzia trasă de cercetători a fost că „într-un context, creierul stâng trebuie să-și interpreteze propriul răspuns, consecvent cu ceea ce știe“. Deși nu cunoaște motivul real pentru care a ales o lopată, datoria sa este aceea de a oferi o explicație coerentă pentru alegerea făcută.
Observațiile extrase de cercetători nu s-au oprit însă aici. Atunci când creierului drept al unuia dintre participanții la studiu i-au fost prezentați o serie de stimuli cu o conotație puternic negativă, persoana în cauză a declarat că nu a văzut nimic. Cercetătorii au observat însă că acesta era vizibil afectat. Când a fost întrebat ce anume l-a supărat, persoana (cu ajutorul creierului stâng) a declarat că unul dintre cercetători era cel care-l supărase. În această situație, creierul stâng era conștient de starea emoțională resimțită de întregul corp, însă nu cunoștea cauza acesteia. „Interpretul“ a intervenit și de această dată și a construit o teorie falsă, dar plauzibilă, pornind de la informațiile deținute.
Rezultatele experimentelor făcute asupra creierului scindat trebuie interpretate cu prudență. Michael Gazzaniga atrage atenția asupra faptului că persoanele care au trecut prin procedura scindării creierului și au participat la experimente prezentau o funcționare atipică a creierului înainte de intervenția chirurgicală. Așa cum am menționat la început, aceștia aveau frecvente atacuri de epilepsie. În același timp, reducerea rezultatelor obținute din aceste experimente la declarații potrivit cărora „emisfera stângă e logică și analitică, iar cea dreaptă este creativă, muzicală și intuitivă“ poate fi exagerată. Funcționarea creierului e mult mai complexă și greu de împărțit în zone atât de clar delimitate.
Plasticitatea neuronală – capacitatea creierului de a se adapta și de a învăța în permanență lucruri noi – a făcut ca emisfera dreaptă (cea care, așa cum am văzut, era incapabilă să se exprime verbal) să învețe să vorbească, în cazul unor pacienți, chiar și după 12 ani de la intervenție. Prezența „interpretului“ (această structură specializată a emisferei stângi, care caută explicații pentru evenimentele interne sau externe) ridică însă următoarea întrebare: „Cât de des realizează mintea noastră interpretări false ale realității ori inventează povești plauzibile, doar pentru ca noi să părem raționali sau coerenți?“