Suntem la jumătatea anului 2020 și deja am trăit atât de multe, confruntându-ne cu numeroase provocări. În mod surprinzător pentru unii și deloc nou pentru alții, suntem veșnic împărțiți în tabere: cei care cred că noul coronavirus există și cei care nu cred în el. Dintre cei care cred că există, unii cred că e periculos, alții că se exagerează. Unii cred că te ajută să porți mască, alții nu cred că masca ajută la ceva ș.a.m.d.
În calitate de psiholog relațional, este fascinant pentru mine să observ varietatea de nuanțe în reacțiile oamenilor. Pandemia a scos la iveală o „bătălie“ care se purta de mult la nivel social. O „bătălie“ între ideea de realitate subiectivă (fiecare crede ceea ce dorește și își construiește realitatea în acord cu un oarecare sistem de convingeri și principii) și, pe de altă parte, ideea de realitate obiectivă a unui adevăr absolut (care poate fi pus în evidență prin anumite măsurători obiective). Dacă până nu demult, inclusiv cu privire la realitatea psihosocială, discutam multe despre un adevăr absolut, în ultima perioadă vorbim de adevăruri diferite – adevăruri paralele, dacă vreți. Adesea, în realitatea psihosocială (și când spun asta, mă refer la aspectele din realitate care țin de procesele mentale umane și relațiile sociale), vedem ceea ce credem și trăim realitatea și consecințele propriului sistem de valori și credințe.
Cred că ne este foarte util să ne definim puțin mai clar ce înseamnă realitate „obiectivă“ și „subiectivă“ și până unde ne putem construi singuri realitatea subiectivă. Pentru mai multe detalii și nuanțe despre această diferență între realitatea subiectivă și obiectivă, vă recomand cartea lui Yuval Noah Harari, Sapiens. Scurtă istorie a omenirii. Este o carte care detaliază pe parcursul mai multor pagini această diferență între realitate obiectivă și subiectivă, iar Harari introduce o terminologie foarte interesantă: „realitate împărtășită“. De exemplu, banii în mod sigur există în realitatea obiectivă, ca o foaie de hârtie pe care este imprimat ceva – aceasta este realitatea obiectivă a banilor. Realitatea subiectivă împărtășită într-un grup de oameni este aceea de a crede că respectiva bucată de hârtie reprezintă, de exemplu, 100 RON, cu care eu mi-aș putea cumpăra o bluză. Eu trebuie să cred că acea bucățică de hârtie pe care cineva mi-o oferă se poate transforma pentru mine într-o bluză. Această abilitate de a construi împreună o realitate pe care apoi să o împărtășim este considerată de Harari unul dintre marile avantaje evoluționiste pentru specia Sapiens.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Cred că e foarte util să luăm în considerare aceste aspecte și când vine vorba despre ceea ce avem de făcut sau nu, cu referire la acest nou coronavirus. Sigur că putem să credem anumite lucruri și, în funcție de ceea ce credem, realitatea noastră subiectivă se modifică. Pe de altă parte, lucrurile pe care (nu) le știm la un moment dat despre o realitate pe care o considerăm obiectivă pot să varieze. De exemplu, la începutul epidemiei ni s-a spus că nu este necesar să purtăm masca de protecție, iar ulterior ni s-a spus că este important să purtăm masca. Taberele celor care cred sau nu cred se luptă vehement.
Iar aici avem de luat în considerare consecințele și limitele libertății individuale. Libertatea mea de a crede că virusul există sau nu, că masca ajută sau nu, influențează libertatea altora. Desigur, tu ești liber să crezi ceea ce dorești și să îți construiești realitatea așa cum dorești, atât timp cât realitatea ta nu influențează realitatea mea într-un mod categoric și catastrofal. Ești liber să crezi că, dacă gonești cu 150 de km prin oraș, nu pățești nimic. Însă această realitate și credința ta pot pune în pericol viața mea, a persoanei care crede că 50 de km la oră este o viteză responsabilă în oraș. Pentru a stabili care dintre noi are dreptate, avem niște măsurători obiective cu privire la numărul de accidente, o statistică, niște procente ale numărului de accidente și gravitatea lor în funcție de viteza de deplasare, avem niște simulări ale rănilor care se produc atunci când două mașini se ciocnesc la o viteză de 50 sau 150 de km pe oră. Iar aici, realitatea împărtășită de cei mai mulți dintre noi este de a crede și a respecta regulile impuse ca urmare a cântăririi riscurilor.
℗PUBLICITATE
Nu avem nici aici o respectare de 100% a regulilor. Însă nu avem o dispută cu privire la încălcarea libertății individuale prin impunerea unor limite de viteză. Nu avem proteste ale celor care cred că limita de viteză în localitate este o manipulare și o încălcare a drepturilor individuale. De ce? Pentru că a trecut suficient timp ca să vedem avantajele acestor reguli și să găsim tolerabil dezavantajul lor (timpul crescut pentru a mă deplasa din punctul A în punctul B). Am avut timp să creăm o realitate împărtășită și nu mai avem de luptat unii cu alții, chiar dacă, la nivel individual, unii dintre noi încalcă adesea regulile. Dar acceptăm validitatea lor și eventualele consecințe ale respectării sau nerespectării lor.
Ce e diferit așadar, în cazul epidemiei – care presupune existența unui virus ce, teoretic, este un element al realității obiective ce poate fi obiectivat prin măsurători? Probabil că marea diferență aici vine, pe de o parte, din caracterul recent al acestei amenințări (coronavirusul) și, pe de altă parte, din această divizare excesivă și din faptul că nu reușim să ne creăm această realitate împărtășită (similar cu banii sau regulile de circulație) în care să credem cu toții. Să credem că oamenii de știință ne oferă informații valoroase, chiar dacă uneori greșesc sau se schimbă concluziile recomandărilor lor, în funcție de durata și cantitatea fenomenelor pe care ei le observă. Să credem că metoda științifică este, totuși, cea mai cel mai bun instrument pe care îl avem momentan, chiar dacă uneori metoda este folosită prea puțin abil, chiar dacă se întâmplă greșeli sau manipulări din partea unor oameni. Eu spun adesea că multe lucruri sunt instrumente în mâinile noastre, ale oamenilor. Și, cu un instrument precum ciocanul, poți construi o casă ori poți ucide pe cineva. Nu e vina ciocanului pentru rezultat, ci a celui care îl folosește. Știința e departe de a fi perfectă, are cu siguranță multe arii unde poate fi îmbunătățită. În unele domenii, știința trebuie să se adapteze mai bine subiectului de studiu. Însă, până una alta, este un instrument mult mai bun și mai sigur decât „părerea“ pe care și-o formează fiecare, individual, din observațiile limitate (și adesea părtinitoare) asupra lumii înconjurătoare. Știința, oricât de imperfectă, bate „părerologia“.
Comunicarea, empatia, educația sunt (toate) instrumente care ne pot ajuta să depășim această etapă conflictuală. O etapă, probabil, de așteptat și la finalul căreia vom ajunge la o variantă a unei realități împărtășite. Până atunci, poate că ar fi util să ne punem câteva întrebări:
- „Care sunt convingerile mele despre tot ce înseamnă coronavirus și măsuri de protecție și cum influențează ele nevoile mele, dar și viața celorlalți? Ce risc, dacă fac așa cum cred eu? Și ce risc, dacă fac așa cum crede cealaltă tabără?“
- „Care sunt consecințele comportamentelor mele asupra nevoilor mele și pericolele pe care aceste comportamente le pot reprezenta pentru ceilalți? Cum mă prejudiciază pe mine, personal, dacă fac așa cum cred ceilalți? Cum îi poate prejudicia pe ceilalți, dacă fac așa cum cred eu?“
- „Dacă convingerile mele nu sunt «corecte», ce consecințe există pentru mine în plan personal și ce consecințe există pentru comunitatea din jurul meu? De exemplu, cum compar disconfortul personal și riscul de a cădea pradă unei manipulări cu posibilitatea de a-mi pierde viața eu sau cineva drag mie?“
Astfel de întrebări ne invită să explorăm propria realitate și să ne uităm la realitatea celuilalt. Dacă vor reuși cât mai mulți dintre noi să facă asta cu deschidere și curiozitate, eu cred că putem depăși etapa de „luptă“ dintre noi și vom ajunge într-un moment de cooperare și colaborare, în care să construim o realitate împărtășită. Una în care, sper, să ne simțim și să fim cu toții în siguranță.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
