Într-o lume în care expunerea este la cel mai înalt nivel, în care fiecare încearcă să epateze, să se evidențieze folosindu-se de diverse filtre ori contexte, în special în mediul online, a fi introvertit poate fi considerat un lucru nedorit, adesea de ocolit.
Și totuși, ce facem dacă facem parte din această tipologie de oameni?
Cu siguranță ne-am pus problema, de-a lungul vieții, că ar fi ceva greșit cu noi. Ne-am simțit percepuți greșit, ba chiar antisociali sau oameni cu care interlocutorii nu au ce subiecte să abordeze, însă, în definitiv, perspectiva aceasta este una greșită.
În primul rând, este lesne de înțeles încă de la început că nimeni nu este total introvertit sau total extrovertit, ci la limită sau, cum se numește în literatura de specialitate, ambivert.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Este foarte adevărat că societatea scoate în evidență persoanele extrovertite și le pune pe un piedestal pe care ceilalți, în speță introvertiții, nu vor ajunge nicicând, însă această perspectivă nu este una sănătoasă și poate că acum, mai mult ca niciodată, este necesar să facem această clarificare.
Pe de-o parte, ar fi indicat să purtăm aceste discuții cu cei mici, pe măsură ce vârsta le conturează personalitatea și putem să ne dăm seama în ce „zonă“ se află.
Este posibil să avem un copil rușinos, taciturn, închis, cu o capacitate extraordinară de a asculta, căruia îi place să participe și să se bucure de prezența altora în jurul său, dar care, totodată, să-și dorească să aibă și momentele sale de singurătate. Ei bine, în acest caz, vorbim de un copil introvertit. Acesta este genul de persoană care nutrește în interiorul său un „imperiu“ de trăiri, de senzații, este centrat pe detalii, dar și pe emoții și, în egală măsură, este cel mai posibil să întâmpine greutăți în a-și face loc într-o lume răzvrătită, mult prea zgomotoasă și diferită de felul său de a fi.
În acest caz, părintele are datoria de a-l ghida, de a-i explica unicitatea fiecăruia dintre noi, precum și de a-i arăta susținerea necondiționată, pentru a se putea menține în parametri săi normali. Uneori, societatea exclude acest gen de personalitate și știm, din experiențele personale, cum copiii vocali reușeau să intre în grațiile profesorilor doar pentru că aveau acel je ne sais quoi care îi scotea din anonimat.
Când un copil cu o personalitate introvertă nu reușește să înțeleagă (din cauze externe, apriorice) că nu este nevoie să facă schimbări majore (ale căror efecte nu vor fi decât lupte interioare, fără efectul dorit), va încerca, pe tot parcursul vieții, să intre în grațiile celorlalți doar pentru a fi acceptat. De cele mai multe ori va claca ori va ajunge să somatizeze toate aceste respingeri pe care le va primi, pentru că oricât am spune zicala fake it untill you make it [n.r. prefă-te până-ți iese], aceasta nu este fezabilă în acest caz.
Când teoria științifică își face apariția
Dacă Jung făcea distincția, la începutul anilor 1920, între extraversiune și introversiune, în lucrarea Tipuri psihologice, ei bine, mergând mai în profunzime, la nivelul creierului se regăsesc două substanțe chimice extrem de importante: dopamina și acetilcolina.
Dopamina îi face pe extrovertiți să se simtă în elementul lor, ea făcându-și simțită prezența prin tot ce înseamnă energie ce oferă motivație (atunci când ne asumăm anumite riscuri sau ajungem să cunoaștem oameni, locuri sau proiecte noi), pe când introvertiții devin mult mai sensibili și ajung foarte ușor să fie suprastimulați de această substanță. Din acest motiv, introvertiții sunt mai sensibili la acetilcolină (ca substanță de recompensă), întrucât îi ajută să se relaxeze (atunci când se concentrează ori când citesc, de exemplu).
Să dăm introvertiților ce-i al introvertiților
Susan Cain, în discursul său TED despre Introversiune, susține că aceasta se referă, mai degrabă, la cum răspundem stimulării (sub această umbrelă intrând și stimularea socială). Practic, dacă extrovertiții sunt avizi după stimulări cantitativ mai mari, la polul opus, introvertiții se află la capacitate maximă atunci când sunt în medii mai liniștite, nestimulate. Desigur, aceasta nu reprezintă, potrivit lui Cain, o regulă, dar se aplică în majoritatea cazurilor. Pentru a echilibra balanța, conform acesteia, este sănătos să ne căutăm zona în care ne simțim cel mai confortabil, pentru a ne putea maximiza propriile talente.
Dacă introversiunea ar fi validată de către societate, cu siguranță viitorul colectiv ar arăta cu totul și cu totul diferit.
Însă până să proiectăm scenarii asupra viitorului, prezentul ne arată că atât la școală, cât și la locul de muncă, genul de încăperi de tip open space sunt benefice preponderent extrovertiților. Lipsa pereților, așa cum afirmă și Cain, face ca zgomotul și privirile colegilor să fie elemente constante din viețile noastre.
Autoarea Susan Cain explică pe larg, în cartea Quiet, despre subaprecierea pe care persoanele introvertite o primesc din partea celorlalți, arătându-ne cât de mult avem de pierdut din acest motiv.
De altfel, așa cum precizează și în discursul său, Introversion, studiul realizat de Adam Grant (de la Wharton School) relevă că, la nivel de leadership, persoanele introvertite au rezultate mai bune decât cele extrovertite, întrucât atunci când dirijează angajați proactivi au tendința de a le permite să-și pună în aplicare ideile, pe când liderii extrovertiți tind să se entuziasmeze într-atât, încât vor să-și lase amprenta în detrimentul ideilor altora.
Un lucru important pe care Cain îl punctează este însuși faptul că solitudinea are rolul său clar (pentru unii oameni fiind chiar aerul pe care-l respiră). Totodată, aceasta ne îndeamnă să avem propriile revelații în sălbăticie, precum Buddha, iar prin asta nu se referă să ne construim cabane în pădure și să nu mai vorbim între noi, ci, mai degrabă, să ne deconectăm pentru a ne putea afunda mai des în propriile minți.
Ea este tributară și puterii creatoare pe care o are fiecare dintre noi și care poate avea o augmentare fulminantă atunci când întâlnirile dintre oameni sunt întâmplătoare.
Desigur, istoria ne arată cum societățile s-au metamorfozat și, în prezent, charisma și eclectismul primează în defavoarea „contemplării“. Fără doar și poate, Cain nu contestă aptitudinile sociale, însă exclude cu toată puterea munca în echipă. Menționează că ideile revoluționare apar atunci când oamenii interacționează în contexte relaxante (la cafea, la terasă etc.) și pledează din răsputeri pentru intimitate și autonomie la locul de muncă. Iar acest tipar merită să fie transpus și în școli și promovat cu nesaț.
Susan Cain susține, de asemenea, că este important să ne acceptăm și să ne prețuim așa cum suntem. Și pentru asta ne-a pus la dispoziție cartea Puterea tăcută, drept un ghid care ne ajută să ne valorificăm calitățile, dar și abilitățile nemaipomenite pe care le avem.
Suntem diferiți, dar nu ne suntem superiori sau inferiori unii altora. Odată ce societatea va promova acest gen de echitate între semeni, sănătatea emoțională a multora va avea mai puține hopuri de trecut.