În cel mai recent articol al meu, Misiunea unui consilier parental: ajutăm părintele să rămână alături de copil, aminteam despre strategii și tehnici specifice de autoreglare, despre care-i învăț pe părinții cu care lucrez pentru a-și ajuta copiii, atunci când vine vorba de autoreglare.
Ce este important să avem în vedere înainte de a parcurge acest articol este faptul că:
Premisa unei autoreglări este co-reglarea cu părintele
Prin urmare, indiferent de vârstă, ideal pentru copiii noștri, de la naștere până la adolescență, este acel mediu în care părinții au relații armonioase, unde există căldură și validare și unde părinții manifestă curiozitate și disponibilitate pentru a putea răspunde nevoilor copilului. Un mediu unde există predictibilitate, structură, rutine și limite în ceea ce privește comportamentul atât al adulților, cât și al copilului, și un mediu unde părinții îi vor arăta copilului cum să se autoregleze, folosind propriul model. În esență, această amprentă a co-reglării este un proces care continuă pe tot parcusul vieții și care ne va modela toate relațiile pe care le vom dezvolta și în care vom funcționa ca adulți.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Ceea ce aminteam mai sus este un mediu ideal în care ar trebui să crească un copil, însă ființa umană n-a ajuns încă la perfecțiune și cu toții vom trece fisurați prin copilărie, prin etapele de dezvoltare, adică chiar atunci când avem nevoie să ne co-reglăm cu părinții noștri. Din fericire, creierul uman este maleabil la orice vârstă și, dacă avem dificultăți timpurii în a ne regla emoțional, vom putea să învățăm singuri strategii de autoreglare.
În esență, asta este și ceea ce fac cu părinții cu care lucrez, inclusiv pe ei îi învăț strategii de liniștire a propriului sistem nervos, a propriului copil interior, pentru ca, mai departe, să-și ajute copilul biologic în descifrarea mesajelor din spatele comportamentului.
Ce ne spun știința și neuroștiința despre autoreglare și co-reglare
Există foarte multe teorii și studii din neuroștiință care ne povestesc despre co-reglare și autoreglare.
În plan relațional, există teoria atașamentului a lui John Bowlby, dar și teoria Imago a lui Harville Hendrix și a soției sale, Helen LaKelly Hunt, care ne vorbește de sinele nostru relațional, iar în ceea ce privește corpul, cu senzațiile și emoțiile sale, cei pe care i-am citit și i-am studiat sunt Stephen Porges cu teoria polivagală și Daniel J. Siegel, care vorbește despre creierul integrat.
Toate cercetările subliniază importanța luării în considerare a întregii noastre dimensiuni ca ființă: corpul, cu toate senzațiile, emoțiile și gândurile, precum și comportamentul, deoarece toate aceste aspecte sunt strâns legate și interconectate. Prin înțelegerea și abordarea integrată a acestor elemente, așa cum spune Daniel J. Siegel, putem obține o perspectivă mai completă asupra experienței umane și putem identifica mai eficient modalități de a fi mai conștienți de ceea ce trăim, simțim și cum ne comportăm. Întrucât corpul și mintea noastră sunt interdependente, evaluarea și abordarea lor în ansamblu ne permit să ajungem la o înțelegere mai profundă a sinelui și să construim astfel conexiuni semnificative între aspectele noastre fizice, emoționale și, desigur, comportamentale.
Adesea, ca părinți, cel mai ușor ne este să ne concentrăm pe comportamentul vizibil de externalizare al copilului nostru, uitând rapid de emoții, senzații și gânduri, precum și de modul în care atât noi, cât și copilul nostru suntem modelați (prin mecanisme de adaptare) de anumite experiențe, deoarece acestea din urmă nu sunt evidente, dar există în adâncul nostru. Și, desigur, ne este mai ușor să ne concentrăm asupra a ceea ce este vizibil – adică comportamentul, fără să fim curioși în privința a ceea ce se află în spatele acelui comportament, adică ce există în interiorul ființei umane care s-a comportat astfel, cu toate emoțiile și senzațiile, dar și cu gândurile sale.
Câteva strategii de auto-reglare
Strategii pentru 2-5 ani:
De la vârsta de doi-trei ani, puteți începe alfabetizarea emoțională cu copiii voștri, ajutându-i să recunoască emoțiile primare, precum bucuria, tristețea, furia, frica, dezgustul și surpriza. Discutând despre aceste emoții și asociindu-le cu anumite situații, îi puteți ajuta să înțeleagă de ce se simt așa și cum să reacționeze adecvat. Învățați-i să identifice și să interpreteze semnalele corpului atunci când se intensifică emoțiile, ajutându-i să înțeleagă și să recunoască mai bine propriile lor stări emoționale. De exemplu, întrebați-i cum se simt și ce senzații resimt în corp atunci când sunt frustrați, supărați sau speriați. Normalizați emoțiile copilului, dându-i voie să trăiască toată gama de emoții, chiar dacă (în calitate de părinte) nu te simți confortabil cu asta. Procedând astfel, îl ajuți pe copil să înțeleagă că emoțiile nu sunt periculoase, nu sunt de speriat și că, mai ales, sunt trecătoare.
℗PUBLICITATE
- Căutarea ajutorului adultului. În această etapă de vârstă, copilul se poate liniști în brațele adultului, mângâiat sau consolat de către acesta, fiind în brațe, suspinând sau plângând. Așadar, dragă părinte, îi poți oferi această oportunitate copilului tău, de auto-reglare prin co-reglare cu tine.
- Cutia cu magie – locul unde se duce să se autoregleze. Îi învit pe părinții copilașilor mai mici, de până la cinci ani, care se află în etapa de gândire magică, să achiziționeze sau să confecționeze o cutie alături de cei mici, care se numește cutia de autoreglare cu magie. Acolo vor găsi mingi senzoriale, plastilină, slime, nisip kinetic, morișcă pentru suflat, clepsidră, parfum, instrument pentru suflat, o carte cu imagini liniștitoare pe care o alege copilul pentru această cutie, un cartonaș cu numere etc. Această cutie conține elemente care să-l ajute pe copil să se autoregleze emoțional prin explorarea, atingerea fiecărui obiect și vizualizarea de imagini liniștitoare în momentele de frustrare, furie, tristețe sau dezamăgire, când redirecționăm copilul către această cutie, unde va învăța să-și gestioneze mai bine emoțiile și comportamentul, atunci când se simte copleșit.
- Mindfulness și exerciții de respirat. În cutia cu magie, pot include cartonașe cu mișcare sau yoga și/sau cartonașe cu exerciții de respirat sau meditații pentru copiii care știu să citească, și/sau creez o cutie separată sau individuală cu aceste strategii, către care redirecționez copilul. Împreună cu el, prin modelare, îl ajut să traverseze această etapă de izbucnire emoțională.
Strategii pentru 4+ ani
- Imagerie ghidată. Folosesc împreună cu copiii mei, dar recomand și clienților cu care lucrez, un set „mic ritual zen“ care conține 30 de povești, imagerii ghidate pentru un somn relaxant, povești pe care eu le adaptez la momentul zilei și în funcție de cum se simte copilul, însoțindu-l în acest proces de autoliniștire.
- Un desen care exprimă starea de liniște. Atunci când copilul se află într-o stare de liniște, îl invit să desenze ceea ce trăiește în corp și cum poate reproduce el această stare de liniște din interior, prin culoare și desen, iar apoi îi sugerez să-l lipsească într-un colț al casei, cu intenția ca, atunci când trăiește emoții intense, să viziteze acel loc și să vizualizeze acel desen, pentru a-și reduce din intensitatea emoției și pentru a se conecta la starea de liniște.
- Figurina preferată sau plușul cu super puteri. Pe părinții ai căror copilași au o figurină sau un pluș preferat îi invit să fie cât pot ei de inventivi și să creeze o poveste prin care acea figurină sau pluș are super puteri în a readuce calmul și starea de echilibru în corp, ca o ancoră pe care o folosesc, mai apoi, să redirecționez copilul.
Este posibil să fie necesar ca unui copil de doi-trei ani să-i sugerăm soluții sau să-i oferim două variante din care să aleagă, sau chiar să-i spunem cum să iasă din impas, deoarece, la această vârstă, capacitatea lui de a gândi logic și de a lua decizii este încă în dezvoltare.
Strategii pentru 6+ ani
Dacă avem un copil mai mare, putem folosi toate strategiile amintite deja sau putem folosi o abordare de tip interogativ și-l putem încuraja să se gândească singur la soluții de autoliniștire. Îl putem ghida cu întrebări care să-l ajute să exploreze opțiunile și să-și dezvolte gândirea critică și creativă.
De exemplu, dacă suntem de față într-o situație ca cea din articolul anterior, cu un copil de opt ani, când acesta joacă fotbal cu alți copii: „Te-am văzut încordat, te-ai înroșit la față și-ți venea să plângi!“, „Te-am văzut cum ai dat cu pumnul în bară și l-ai lovit pe colegul tău. Ai avut dificultăți în a da mingea (pasă) la colegul la care doreai? Ce emoții ai simțit? Unde ai simțit emoția în corpul tău? Ce crezi că ai putea face în așa fel încât să nu te rănești nici tu, dar nici pe ceilalți, atunci când simți emoții puternice în corp de tipul…?“.
Indiferent de vârsta copilului, de fiecare dată când există un comportament de exteriorizare verbală sau fizică, oprim acel comportament și redirecționăm copilul către autoliniștire, în funcție de vârsta pe care o are și de instrumentele de reglare pe care le avem la îndemână. Apoi, intrăm în dialog pentru a afla ce vrea, ce-l împiedică și ce soluții pot fi luate în considerare. Nu punem toate aceste întrebări deodată, pentru că putem bulversa copilul, le punem pe rând și, așa cum spuneam, adaptăm discursul nostru la vârsta copilului în cauză doar după ce s-a liniștit, încercând să avem o abordare integrată de tipul: „Ce senzații/emoții ai simțit?“, „Ce gânduri îți treceau prin cap atunci când te-ai comportat așa?“.
În loc de concluzie
Așadar, înainte de a iniția un dialog cu copilul aflat în plină criză emoțională, sau comportamente repetitive de externalizare, precum agresivitatea fizică și verbală, înainte de a oferi și de a cere soluții sau de a încerca să gestionăm o situație dificilă, este esențial să fim conștienți că emoțiile intense trebuie să se liniștească. Cercetările din neuroștiință arată că zona rațională, logică și responsabilă de judecată, situată în creierul prefrontal (neocortex), este blocată atunci când emoțiile noastre sunt foarte intense. Înainte de a începe dialogul, de a oferi sau de a cere soluții, ori de a încerca să ieșim din criză, trebuie să fim conștienți că frământările emoționale trebuie să se liniștească.
Prin urmare, prioritatea noastră este să aducem copilul (și pe noi înșine) într-o stare de calm, prin diverse strategii de liniștire sau autoreglare. Doar după ce am atins o stare emoțională mai echilibrată, suntem pregătiți să inițiem dialogul și să căutăm împreună soluții adecvate pentru situația respectivă. Această abordare empatică și conștientă ne permite să construim relații armonioase și să sprijinim dezvoltarea sănătoasă a copilului în diversele sale etape de creștere.
Și de vreme ce partea responsabilă de autoreglare și gestionare echilibrată a emoțiilor se maturizează ultima în procesul de dezvoltare a creierului, atunci când neocortexul este dezvoltat, așa cum ne spune neuroștiința, la aproximativ 26 ani, este complet nerealist să-i cerem unui copil de doi, patru, opt ani sau chiar unui adolescent de 16 să-și gestioneze propriile emoții neplăcute (cum e frustrarea, tristețea, frica, dezamăgirea, invidia) cu maturitate și echilibru de fiecare dată, adică să se autoregleze.
Să acceptăm și să-i normalizăm copilului nostru emoțiile cu care nouă ne este dificil este cel mai prețios cadou pe care putem să i-l facem. Să stăm noi cu disconfortul nostru emoțional, să stăm în emoție, să o trăim, să o consumăm, să nu fugim de ea, dar să fim curioși să înțelegem ce e acolo – acestea sunt cele mai importante lecții despre autoreglare.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
