fbpx
skip to Main Content

Robert ar fi, probabil, surprins să audă că e descris ca un părinte nepăsător. La urma urmei, în interviurile cu echipa de cercetare, a fost evident că-și adoră fiica, pe nume Heather, și că petrece o groază de timp cu ea. Ori de câte ori e tristă, el face tot posibilul „s-o răsfețe“, ne spune el. „O iau în cârcă și o întreb de ce anume are nevoie. «Vrei să te uiți la televizor? Ți-ai plăcea să-ți pun un film? Vrei să mergem afară și să ne jucăm?» Mă străduiesc să văd dacă pot îndrepta lucrurile.“

În orice caz, lucrul pe care Robert nu-l face e să se confrunte cu starea ei de tristețe, încă de la bun început. Nu pune întrebări de genul: „Cum te simți, Heather? Se întâmplă ca azi să fii tristă, cumva?“ Asta, deoarece el crede că, dacă dai atenție sentimentelor neconfortabile, e ca și cum ai uda bălăriile. Doar le faci să crească mai puternice și mai otrăvitoare. Ca mulți alți părinți, se teme că furia și tristețea pot pune stăpânire pe viața ta – ceva ce nu-și dorește nici pentru el însuși, darămite pentru prețiosul său odor.

Drama de-a nu-ți simți frica 

Am observat comportamentul multor părinți ca Robert, atât în cercetările mele, cât și în viața personală. Și poate că un exemplu cunoscut în acest sens e mama Jessicăi Dubroff, fetița de 7 ani care a murit încercând să devină cel mai tânăr pilot ce a traversat teritoriul SUA. Avionul ei Cessna cu un singur motor s-a prăbușit în aprilie 1996. Conform relatărilor din The New York Times, mama ei n-o lăsase niciodată să folosească termeni negativi, precum „speriată“, „frică“ și „întristare“. „Copiii sunt neînfricați“, le-a spus ea reporterilor. „Asta e starea lor naturală, înainte ca adulții să le inoculeze frica.“ În urma accidentul fatal al fiicei sale, respectiva mamă declara pentru revista Time: „Știu ce vor oamenii: lacrimi. Dar n-o să fac asta. Emoția nu e naturală. Există ceva neadevărat în ea.“ Dacă la manșă se afla Jessica sau instructorul ei de zbor, în momentul în care avionul s-a prăbușit (imediat după ce decolase de pe un aeroport din Wyoming și intrase în mijlocul unei furtuni), poate că n-o să aflăm niciodată. Însă dacă fetiței i s-ar fi permis să-și manifeste frica – o emoție care i-a împiedicat pe piloții experimentați să decoleze, în timpul aceleiași furtuni – adulții din preajma ei ar fi oprit-o pe Jessica și ar fi pus sub semnul îndoielii justețea acțiunilor ei. Și poate că tragedia ar fi fost evitată. 

Permisiunea de-a simți emoții

Să trântim ușa în nas emoțiilor negative ilustrează un tipar de comportament pe care mulți părinți nepăsători l-au învățat în copilăria lor. Unii, așa cum este Jim, au crescut în familii violente. Jim își amintește de certurile dintre părinții lui, petrecute cu 30 de ani în urmă – și despre cum el împreună cu frații și surorile sale se ascundeau prin diverse încăperi ale casei, încercând pe furiș să scape. Niciodată nu avuseseră voie să vorbească despre problemele părinților și nici despre cum se simțeau ei, cei mici, fiindcă asta ar fi provocat și mai rău furia tatălui lor. Iar acum, deși Jim e căsătorit și are propriii săi copii, continuă să bage capul în nisip și să ascundă orice urmă de conflict sau durere emoțională. I s-a părut că e dificil chiar și să vorbească cu fiul său de 6 ani despre un conflict pe care acesta îl tot suporta în curtea școlii, din cauza unui coleg agresiv. Lui Jim i-ar fi plăcut să fie mai apropiat de fiul său, să-i asculte necazurile și să-l ajute să găsească singur soluții, dar avea prea puțină experiență în chestiunile sufletești. În consecință, rareori iniția asemenea conversații, iar fiul său, intuind disconfortul tatălui, nu mai aducea nici el vorba despre asta. 

℗PUBLICITATE



Burnout-ul parental 

Adulții care au fost crescuți în copilărie de părinți incapabili sau neglijenți pot avea, de asemenea, probleme în a face față emoțiilor pe care le aduc la suprafață propriii copii. Obișnuiți încă din copilăria lor să preia rolul de salvator, asemenea părinți își asumă prea multe responsabilități, încercând să dreagă fiecare neplăcere a copiilor lor și să îndrepte fiecare nedreptate. Dar astfel își iau pe umeri o sarcină supraomenească, ce curând îi cocoșează. Ca urmare, le scapă din vedere exact ceea ce copiii au cu adevărat nevoie. O mamă din cadrul cercetării noastre, de exemplu, a părut la un moment dat uluită și zăpăcită, din cauza incapacității ei de a-și consola copilul preșcolar, după ce el își stricase tractorașul preferat. De vreme ce nu-i putea repara jucăria – adică, să facă așa încât toate să fie perfecte pentru copil – ea nu prea știa cum să procedeze ca să-i aline tristețea. Tot ce percepea mama din tristețea copilului era pretenția acestuia ca lumea lui să fie iar perfectă. Dar nu auzea deloc nevoia lui de mângâiere și de înțelegere. 

Cu timpul, asemenea părinți încep să privească toate manifestările de tristețe și furie ale propriilor copii ca și când ar fi niște solicitări imposibile. Simțindu-se frustrați sau manipulați, acești adulți reacționează desconsiderând sau bagatelizând distresul în care se află copiii. Ei încearcă să reducă problema până la dimensiuni mici, ca s-o vâre într-un colț al minții și să poată fi uitată.

Extras adaptat după cartea, Parenting. Cum să creștem copii inteligenți emoțional. Cartea este disponibilă cu reducere în Shop-ul online al Paginii de Psihologie. 

John Gottman

Dr. John Gottman este unul dintre cei mai influenți psihoterapeuți activi în lume în ultimul sfert de secol. A devenit cunoscut pentru cercetările sale privind în special stabilitatea conjugală și predicțiile despre divorț, relația părinte-copil și dezvoltarea emoțională. Vreme de peste 40 de ani, a condus o activitate de observare științifică directă (pe eșantioane însumând mii de cupluri, analizate în studii longitudinale).

Back To Top
Caută