„«Ce mai faci?», «Sunt bine!»“ – Un schimb de replici aparent banal, dar care poate ascunde o realitate interioară complet diferită. Uneori, „Sunt bine“ este o formă de protecție. Un zid subtil ridicat între noi și lume, un scut care ne apără de priviri indiscrete, de judecăți, de propria rușine. Când suferim, când totul pare că se prăbușește în interior, dar viața cere funcționalitate, cel mai ușor ne este să spunem: „Sunt bine“.
Nu pentru că este adevărat, ci pentru că am învățat să ne mascăm vulnerabilitatea. Poate ni s-a spus de mici să fim tari, să nu plângem, să nu arătăm slăbiciune. Poate că ne-am temut că, spunând adevărul, vom fi respinși sau judecați. Sau, pur și simplu, n-am fost obișnuiți să fim întrebați sincer, cu disponibilitatea reală de a fi ascultați de către cineva.
Sub acest „Sunt bine“, se ascund, uneori, traume, pierderi, frici, rușine, vinovăție sau deznădejde. Într-o societate care pune preț pe performanță, pe aparențe, pe imagine, a recunoaște că nu ești bine devine un act de curaj. Pentru că ne confruntăm adesea cu stigmatul legat de mersul la psiholog, de căutarea ajutorului, de recunoașterea propriei suferințe.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Mesajele limitative blochează exprimarea emoțiilor autentice
Am interiorizat, adesea încă din copilărie, așa-numitele injoncțiuni – mesaje subtile, repetate, primite din partea părinților sau a altor figuri de atașament semnificative, care ne spuneau cum „ar trebui“ să fim. Ele pot fi transmise verbal sau nonverbal, și ajung să fie interiorizate ca reguli de viață, chiar dacă nu ne sunt utile.
Exemple de astfel de mesaje: „Nu plânge!“, „Fii puternic(ă)!“, „Nu deranja!“, „Trebuie să fii perfect(ă)!“.
Deși aparent inocente, aceste mesaje pot deveni limitative în viața adultă, blocând exprimarea emoțiilor autentice. Astfel, ne construim o mască de erou: cel care ține piept tuturor, care se descurcă, care nu cere ajutor. Dar, sub această mască, găsim adesea un suflet epuizat, un copil rănit, un adult singur, o inimă sfărâmată de durere nerostită. Uneori, ceea ce avem cel mai mult nevoie este exact ceea ce ne e cel mai frică să cerem: să fim văzuți, ascultați, ținuți de mână, în timp ce recunoaștem: „Nu sunt bine“.
℗PUBLICITATE
În spatele acestui „Sunt bine“, se pot ascunde o singurătate adâncă, o tăcere dureroasă care apasă ca o închisoare interioară. E locul acela unde ne retragem cu toate durerile nespuse, cu toate întrebările fără răspuns și cu teama că, dacă am deschide cu adevărat ușa, am fi prea mult pentru ceilalți.
Somatizările sunt glasul tăcut al sufletului rănit
Iar atunci când nu ne permitem să exprimăm durerea, corpul preia sarcina. Somatizările devin limbajul tăcut al sufletului nostru rănit. Migrenele, durerile de stomac, insomniile, tensiunile musculare sau chiar afecțiuni mai serioase pot fi expresia unei suferințe emoționale pe care n-am știut cum sau cui să o spunem. Corpul vorbește când vocea noastră tace. În cabinet, am întâlnit oameni care veneau cu dureri de spate cronice, noduri în gât, senzații de greață inexplicabile sau oboseală constantă, iar în spatele acestor simptome, apăsa tăcerea unei tristeți profunde, neexprimate. Când începem să dăm glas acestor emoții, uneori pentru prima dată, corpul învață să se elibereze, să se relaxeze din nou.
Te invit cu blândețe să-ți acorzi spațiul de a fi real, uman, imperfect. Să recunoști, măcar în fața ta, ce simți cu adevărat. Și, dacă simți că nu mai poți purta totul singur, să cauți un spațiu de susținere, fie într-un prieten, fie într-un profesionist, psiholog, psihoterapeut.
Nu trebuie să treci prin durere în tăcere. Îți este permis să ceri ajutor. Îți este permis să nu fii bine azi. Și să pornești de acolo, cu un pas mic, dar sincer, spre binele tău. Este un act profund de luciditate și compasiune față de sine. Este drumul spre reparație, spre împăcare, spre reconectare cu sinele tău autentic.
Poate că e timpul să împărtășim mai des adevărul emoțional din spatele acelui „Sunt bine“. Pentru că doar atunci când ne permitem să fim vulnerabili, putem fi cu adevărat împreună. Și poate, data viitoare când cineva te întreabă „Ce mai faci?“, să-ți oferi libertatea de a răspunde nu cu ceea ce se așteaptă, ci cu ceea ce simți. Adevărul, chiar și rostit în șoaptă, poate fi primul pas spre eliberare.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
