Sunteți doar dumneavoastră, singurică? Povești din viața unei femei divorțate – Pagina de Psihologie
skip to Main Content

Sunt 12 ani de când ies (și) singură în oraș. De când nu mai ocolesc restaurantele în care țin minte că imediat după divorț mă simțeam mereu inconfortabil. Și unde comandam în șoaptă, odată cu risotto-ul meu cu porcini, și o porție de vinovăție pentru ratata în căsnicie care eram. Mi se părea că toți chelnerii șușotesc pe la colțurile bucătăriei despre mine și căutam restaurantele cu un decor interesant, pe care să-l pot studia în detaliu cel puțin 30 de minute, cât dura să mi se aducă mâncarea, în timp ce țineam privirea plecată spășit în jos, ca orice acuzată de „divorț calificat“.

Nu mai țin minte cât mi-a luat să mă simt suficient de bine în compania mea, atunci când mă duc singură să mănânc undeva. Dar știu că deși atitudinea mea s-a schimbat, rănile despărțirii s-au închis de mult și vinovățiile nu mă mai apasă, în multe dintre restaurantele din România, cel puțin, ca femeie, ești încă privită cu suspiciune, dacă nu-ți deschide ușa vreun domn.

Acum mă distrează privirea confuză a chelnerilor când le răspund ca voi fi doar eu și stânjeneala cu care mă conduc spre o masă situată, de obicei, lângă toaletă sau la ieșire – poate se tem că să fii singur e contagios. Domnișoarele mă privesc și ele cu vizibilă compătimire și, pentru un motiv care îmi scapă, încep să îmi vorbească în diminutive: Sunteți doar dumneavoastră, singurică? Să vă aduc un ceiuț?

Încă se fac diferențe între ei și ele

Și o să ziceți că sunt rea, dar întotdeauna pe domnii care mănâncă singuri îi așază central. Suspectez că, de fapt, ei se duc cu asertivitate să-și ocupe locul dorit, în timp ce noi, supuse și cuminți, așteptăm să fim conduse la masă. Așa cum așteptăm o zi când nu vom mai fi privite ca distrugătoare de familii, dacă îndrăznim să divorțăm, ca mame nepotrivite pentru copiii noștri, dacă muncim mai mult, ca să-i putem întreține, în timp ce tatăl lor se întreține cu vreo jună de jumătatea vârstei lui prin țări exotice, deși susține că e prea sărac pentru pensie alimentară. Așa cum (ne) așteptăm ca propriile noastre mame să nu ne mai sfătuiască să răbdăm la prima, a doua și a 101-a palmă primită de la soțul care „e și el stresat, mamă“. Nu toate poveștile astea îmi aparțin, dar le-am auzit pe toate (și multe altele) de la femei care au rămas la un moment dat singure, fie că au ales ele, fie că nu și care s-au lovit nu doar de probleme juridice, economice sau emoționale serioase, ci s-au confruntat și cu comentarii, ridicări dezaprobatoare din sprâncene sau ostilitate fățișă din partea rudelor sau a străinilor. 

Și, domnul?…

Eu am știut că nu va fi ușor să ies în lume singură de la primul drum la aeroport făcut fără soțul căruia dorisem să îi fac cadou o excursie-surpriză la Praga, pentru care cumpărasem biletele cu puțin timp înainte să ajungem – fatalitate – să ne despărțim. 

După un revelion de coșmar, petrecut la un bloc distanță de cel cu care petrecusem 13 ani, o casă și un copil, am decis să plec totuși în excursia noastră romantică și m-am suit singură în avion, plângând cu suspine potolite de câte ori mă întreba cineva Și, domnul?… Ajunsă la hotel, am mai răspuns la o rundă de întrebări pe temă.  Explicațiile despre domnul au continuat multe luni, ani chiar. Unele situații au fost amuzante, altele dureroase, altele de-a dreptul absurde – ca aceea când, cu toate insistențele mele, nu am putut rezilia contractul cu firma de cablu nici măcar după ce vândusem casa, pentru că semnatarul fusese fostul meu soț.

Nu am realizat niciodată până la decesul căsniciei mele cât de mult din identitatea noastră, ca femei, este legată, pentru cei din jur, de prezența bărbaților cu care alegem să ne petrecem viața până când moartea ne va despărți (în cazul meu, Judecătoria sectorului trei).

Și nu, n-o să merg pe drumul pe care femei mult mai pregătite cu argumente decât subsemnata ar putea duce această discuție. Dar realitatea este că în ciuda tuturor progreselor pe care credem că societatea le-a făcut, „o femeie intră singură într-un bar“ rămâne doar o replică de deschidere dintr-un banc sexist.

Am ajuns departe, dar încă e drum lung

Am făcut, ce e drept, pași mari din 1969 încoace, când Betty Friedan și grupul ei de feministe au intrat în celebrul The Oak Room din Hotelul Plaza din New York, care, ca mai toate barurile și restaurantele vremii, excludea femeile în timpul prânzului în zilele de lucru, pe motiv că îi distrăgeau pe bărbații care făceau afaceri. 

℗PUBLICITATE



Chelnerii au refuzat să le servească, desigur, dar după 4 luni de proteste și cu ajutorul presei, feministele au izbândit: The Oak Room a renunțat la politica lui veche de 60 de ani, prin care interzicea accesul femeilor. 

Protest pentru drepturile femeilor, 1970

Mici știri care apar prin presă pe ici, pe colo, ne arată însă că vremurile discriminării nu-s deloc apuse. În 2018, un restaurant din Peru a fost amendat după ce s-a descoperit că le dădea femeilor care veneau însoțite de bărbați meniuri fără prețuri, „pentru ca ele să se bucure pe deplin de masă, fără să aibă grija prețului“ – după cum și-au justificat proprietarii decizia. Iar anul trecut, un mic scandal a izbucnit în Statele Unite, după ce un restaurant din New York i-a interzis unei cliente să stea la bar, suspectând că ar fi prostituată. Întâmplător, femeia nu era, dar a fost atât de indignată, încât a făcut publică o scrisoare intitulată Noaptea în care am fost confundată cu o prostituată, care a stârnit valuri de proteste pe conturile de social media.

I-am înțeles indignarea, căci am avut parte de o experiență similară în hotelul în care, la începutul carierei mele, așteptam un invitat străin pentru un interviu – și credeți-mă, nimic din dioptriile, sacoul meu încheiat regulamentar până la ultimul nasture și reportofonul meu primit cadou în studenție, de la părinți, nu indica alte intenții profesionale decât jurnalistice. 

Suspiciunea și curiozitățile celor care văd o femeie singură într-un hol de hotel, într-un bar sau un restaurant sunt, deci, universale. 

Dacă ar fi să respect adevărul istoric, însă, trebuie să recunosc că mă lovesc de ele din ce în ce mai rar. 

E drept, am și dezvoltat strategii: merg la aceleași 2-3 restaurante preferate, unde deja fața mea le e cunoscută și mă simt întotdeauna confortabil să intru cu hotărâre și să mă așez la prima masă care îmi place.

Ca să nu mai fiu luată prin surprindere, totuși, mi-am pregătit și un răspuns alternativ la întrebarea pusă pe un ton condescendent. Data viitoare când chelnerul va dori să știe: Sunteți doar dumneavoastră, singurică? sunt decisă să răspund suav – Nu, sunt cu prietenul meu imaginar. Ne aduceți două meniuri, vă rog?

Simona Calancea

Simona Calancea este jurnalist cu o experiență de 25 de ani în presa scrisă și online. În ultimii ani a coordonat proiecte editoriale de parenting și a colaborat cu mai multe organizații neguvernamentale pe programe de educație și sănătate.

Back To Top
Caută