Tatiana Ernuțeanu este om de comunicare, publicist și blogger. Dincolo de aceste titulaturi, Tatiana este o persoană deschisă, francă și extrem de muncitoare. A lansat, de curând, volumul de poezii Carne, visuri și oase triste uitate în Hydra, despre care am vrut să aflăm mai multe. Dar, desigur, nu ne-am putut opri aici, dacă tot eram la capitolul destăinuiri.
Despre tot ce înseamnă, în prezent, poezia, despre cum se îmbină tot amalgamul de trăiri, pasiuni și contexte, dar și despre ce nu vrea să știe lumea despre ea, găsiți în interviul de mai jos.
Cum te-ai descrie, dacă astăzi te-ai întâlni cu Tatiana Ernuțeanu pentru prima oară?
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
O tipă slabă, neprietenoasă, excesivă, anacronică, evazivă, lipsită de orice dorință de a face impresie.
Cum se împacă PR-ul cu poezia?
Ca un amant care fură din timpul celuilalt. Se întâlnesc cu discreție, destul de des, dar nu fac tam-tam.
Ai scos un volum de poezii, „Carne, visuri și oase triste uitate în Hydra“, fix înainte de izbucnirea pandemiei. Ce planuri ai avut cu el și ce planuri ai, în prezent?
Eu am așa un soi de entuziasm adolescentin al începutului, puțin bovarism și o delăsare a bătrânei doamne. Astfel, cum stăteam eu fericită, cu cartea în brațe și cu neputința de a ieși din casă, am dramatizat inițial, apoi m-a încântat primăvara ca niciodată și m-a furat tăcerea ei; și am zis că mai bine mă bucur de asta; și apoi am simțit că am o datorie morală să îi dau acestui volum șansa oricărei cărți. A fost punctată apariția ei, fără cronici teziste, că nu le suport, ci așa, ca o Volgă curgătoare. Planurile tot pe Volga s-au dus, căci nici în acest moment nu am reușit să-mi adun prietenii la o lansare. Mă gândesc însă la ce mi-a spus poetul Ioan Es Pop, că „o carte, cu cât trece timpul, cu atât devine mai valoroasă, ca vinul“. Așa că stau răbdătoare, turcește, fumez, beau cafea și mă lamentez, până atunci când voi reuși și eu să dau voce poemelor într-un cadru cărturăresc.
Cum ai ales titlul acestui volum? Care este povestea lui?
Titlul e un vers care închide una dintre poeziile din volum și care închide în el, într-o ușoară notă metafizică, trăirile lumești.
Cui se adresează cartea?
Cartea e o adresă de frecventat de către perdanți. Ei sunt cei cu care am vrut să împart felia asta din marea pizza care este viața.
Dacă ai avea o superputere, care ai vrea să fie aceea?
Aici, eu nu pot răspunde punctual [râde]. Mă pui într-un embarras du choix. De fapt, eu sunt o tipă excesivă și, dacă îmi dai o superputere, în loc să mă bucur de ea, mă simt nefericită că nu am mai multe.
Ai pășit vreodată într-un cabinet de psihoterapie?
Da, și cu mare plăcere. Este rezidența unde îmi pot lăsa în siguranță tristețile. Și îmi place să merg, de obicei, la o oră suficient de târzie, încât, atunci când zilele se micșorează, să pot să mă descriu la lumina veiozei.
Care este plăcerea ta (ne)vinovată, la care nu poți renunța?
În primul rând, eu nu pot renunța la nimic din ce implică plăcerea. De fapt, nu știu dacă nu pot, da’ știu sigur că nu vreau. Eu sunt o iubitoare a imperfecțiunii și așa cum unii evită anturajul oamenilor pesimiști, așa îi evit eu pe cei care fac doar ce trebuie.
℗PUBLICITATE
Îmi place să mănânc. Totul în bucătăria mea trece prin tigaia de prăjit, prin pesmet și ou. Nu stau nicio zi fără ceva dulce. Fumez mult. Ascult muzică tristă.
Care este relația ta cu eșecul?
Eu cu eșecul m-am înțeles bine. Ne tolerăm cu politețe și nu ne dăm peste bot niciodată. Eșecul este un soi de iluzie. E, de fapt, percepția noastră despre ce ar fi trebuit să fie și n-a fost conform așteptărilor, iar așteptările sunt sau pot fi relative, fondate sau ne-, și atunci eșecul de ce n-ar fi la fel de relativ?
Uite, eu, spre exemplu, dacă am întreprins ceva care nu a avut efectul scontat, nu am considerat asta eșec, ci doar o alegere spre o direcție nepotrivită cu ce aveam eu de oferit la acel moment. În plus, eu accept așa-numitul eșec ca parte firească a existenței. Nu am spaima asta. Poate și pentru faptul că pe mine competiția, în genere, mă lasă rece.
Ce planuri ai cu blogul TheHotSpotGirl?
Îl pusesem în așteptare, dar voi continua să scriu acolo despre les petits plaisirs feminins. Am mai spus-o, eu nu sunt o tipă organizată, condusă de sarcini. Nu pot, pur și simplu, și dacă două luni nu am chef să scriu nimic pe blog, ci să fiu doar un oaspete al plictisului, asta fac. Nu am mize: nu vreau premii, nu simt nevoia de a fi lăudată, căutată, gâdilată (ba da, asta îmi place, pe spate), nu mă erijez în ceva ce nu sunt. Ba, cu cât mă dezvălui așa cum sunt, fără farduri sociale, cu atât mai fericită sunt când cineva mă place, că știu că mă place pe mine.
De când a apărut pasiunea ta pentru gătit?
Pasiuni peste pasiuni, una peste alta, gătitul îmi place fiindcă eu îl leg nu neapărat de ideea hranei, cât de crearea atmosferei. Eu nu gătesc nimic nouvelle cuisine. Mi se pare totul fad. Eu vreau oale bolborosind, clinchete de pahare, miros, gust, sunete de-astea sexy: sfârâieli, șuierături. Aș face acum o dulceață, doar ca să văd mărgelele alea, care se fac când se îngroașă și apoi să pun etichete pe borcane și să mă gândesc unde să pun borcanele, ca să fie în compania unui ghiveci cu plante, care plante să atârne ca în bucătăriile berlineze și apoi să bată lumina în căpșunile din borcan, să-mi facă poftă să-mi rujez buzele în culoarea aia. Uite, cam așa e înșiruirea din capul meu, când gătesc. [râde]
La bază, am învățat să gătesc de la bunica mea, femeie mișto, care făcea cinci feluri de mâncare în același timp. Glumea, râdea, sorbea din ceașca de cafea, punând musacaua în cuptor. Ah, ce dor îmi e de ea și de străbunica Maria, o altă femeie din familia mea, încăpățânată, iubitoare și bună până la cer.
Eu am crescut călduț, numai cu femei în jur și mi-a plăcut să fac ce am văzut la ele. Cu toate astea, îmi place mai mult gândirea masculină, pe care, în mare parte, o împărtășesc.
Ce faci atunci când simți că îți fuge pământul de sub picioare?
Îl las să fugă și stau pe loc. Au fost și dăți când mi-a plăcut mult cum fugea, da’ na… era un context. Eu am această mică particularitate: simt mult, de multe ori disproporționat, foarte intens și totul fiind așa, dacă lucrurile sunt plate, fug eu mai tare decât dacă mi-ar fugi pământul de sub picioare.
Ce te îngrijorează, cel mai pregnant, în această perioadă a pandemiei Covid-19?
Lejeritatea cu care totul se acceptă fără nicio frământare și corectitudinea de la panoul oamenilor impecabili de pe Facebook care doar în acest mediu atât de abscons sunt de o integritate uluitoare, în deplină contradicție cu felul în care sunt ei în realitate, în cazul multora (știu ce spun!).
Dincolo de asta, firește, mă îngrijorează „involuția“ evoluției acestui episod care pare că pe noi, românii, ne întoarce în timp.
Ce-ți lipsește cel mai mult în prezent, comparativ cu anul trecut?
Eu am fost distantă de când mă știu, înainte să fie la modă. [râde] Glumesc. Libertatea, în coordonatele cunoscute până acum, îmi lipsește cel mai tare. Și simt că îmi lipsește indiferența. Mie îmi place ideea asta de fiecare cu treaba lui. Și nu mai simt această indiferență, de când văd două sute de postări cu oameni preocupați indirect de mine, care îmi spun să mă protejez, la modul compulsiv, când, de fapt, ei pe sine vor să se protejeze. Și mi s-ar părea mai corect să recunoască asta, că nu ar fi nimic condamnabil în a fi precaut pentru propria-ți persoană, plus că eu aș simți că nu îi preocup așa de tare. Glumesc. Înțelegi tu ce vreau să spun!
Deși ești o persoană deschisă și foarte francă, ce nu ai vrea să știe lumea despre tine?
Uite, o să spun ceva mic, dar adevărat. Nu mă uit la filme, nici dacă sunt câștigătoare Oscar, dacă nu se bifează una dintre cele trei criterii: ori îmi place lumina, ori un actor sau o actriță, ori cromatica.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
