Ploua. Cu picături mici, înghesuite și grăbite peste oamenii care se fereau de ele. Pavajul umed de pe Lipscani oglindea cerul, iar eu îl priveam uitându-mă la el, nefiresc, în jos. Mi-am ridicat privirea să verific corectitudinea reflexiei. Stropii de ploaie care începeau să alerge pe fața mea mi-au amintit de una dintre cele mai frumoase întâmplări din copilăria mea. O zi ploioasă în Brașov, la finalul vacanței de vară, cu umbrele galbene care ne serveau drept soare pe cerul înnorat și cu părinții mei dansând veseli în ploaie împreună cu mine și cu sora mea. Strada era a noastră, bucuria, la fel, aveam soare în suflet și mă simțeam iubită. Lumea întreagă era a mea pentru că părinții mei își scoteau la joacă copilul interior.
suntem produsul copilăriei noastre și că acest lucru ne afectează relațiile cu partenerul de viață, relațiile cu copiii, relațiile cu colegii…
De când am fost la conferința Imago susținută de Harville Hendrix și Helen LaKelly Hunt la Romexpo, îmi vin foarte multe amintiri și senzații frumoase legate de copilaria mea și de relația cu părinții mei. Cred că se întâmpla asta pentru că identificând rănile și nevoile din copilărie, lucrurile au devenit mult mai clare și au făcut loc trăirilor calde, jucăușe, ludice. Însă cea mai importantă concluzie cu care am rămas după conferință este că suntem produsul copilăriei noastre și că acest lucru ne afectează relațiile cu partenerul de viață, relațiile cu copiii, relațiile cu colegii… toate relațiile din viața noastră. Dacă nu știm cum să coborâm în copilărie și să identificăm rănile și nevoile noastre, viața va fi o zbatere continuă, iar noi nu vom putea fi autentici.
Dialogul Imago este despre trăiri, despre amintiri, despre suflet, curaj, asumare, despre răbdare și încredere, despre conectare și iubire, este o nouă formă de relaționare cu scopul de a ne vindeca de trecut. Este nevoie de curaj și de determinare să poți privi durerea, să stai cu ea, să vrei să o simți, să o trăiești, să o expui, să o plângi, să o eliberezi. Imago nu este despre fugă, despre mușamalizare, despre interiorizare.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Pentru introspecție este nevoie de răbdare și de curiozitate. De multe ori, nu poți să identifici o anumită rană în mod concret. Alteori crezi că rana ta majoră provine din relația cu un părinte, și de fapt, constați, că o altă rană te pândea parșivă din relația cu celălalt părinte. Trebuie să vrei să te vindeci și să fii curios să afli de unde izvorăște durerea și ce nevoie naște.
Dar mai presus de toate, Imago este despre maturizare și despre evoluție. În acest tip de dialog accepți că ești produsul copilăriei și implicit accepți că ești într-un proces de autocunoaștere. În acest dialog este nevoie să fii suficient de matur încât să știi să asculți, să oglindești, să validezi și să oferi empatie. Ai nevoie de calm interior, de disponibilitate de a asculta sufletul partenerului și rana lui, să vrei să intri în lumea lui fără să o tulburi, fără să o judeci, fără sa vrei să o îndrepți, ci doar să o observi, să o oglindești și să oferi empatie. Atât. Nimic mai mult. Trebuie să respecți integralitatea celuilalt și procesul prin care trece.
Pentru mine, Imago este un instrument provocator de eliberare, care ne cere să lăsăm în urmă tot ce am învățat despre tiparele rigide ale relaționării, ale imaginii în defavoarea adevărului, care ne încurajează să apreciem și nu să criticăm, și că înainte să judecăm pe cineva, să nu uităm că ceea ce vedem sunt doar câteva părți din acel om. Restul lumilor se alfă în interiorul lui.
Imago este libertate
În concluzie, Imago este libertate. Iar libertatea nu este despre ce ne lasă sau nu ceilalți să facem, freedom is a state of mind. Atunci când vom înțelege acest lucru, îl vom conștientiza, îl vom integra și ne vom ghida după el, abia atunci R(Evoluția) Relațională va începe în România.
De multe ori zic că atunci când se nasc, copiii sunt ca niște sfere de lut, perfect rotunde, strălucitoare, fără cusur. Noi, părinții, venim și îi prindem în mâinile noastre și ne punem amprentele pe sfera de lut, luându-i puțin câte puțin din strălucire. Apoi, în funcție de cât de mult ne cunoaștem sau nu, în funcție de cât de mult ne-am vindecat sau nu, mai apăsăm cu un deget în sfera maleabila de lut, apoi o mai strângem în palma noastră. Uneori ne dăm seama și vrem să o facem din nou rotundă. Nu ne iese mereu. Iar la finalul copilăriei, dăm lumii o sferă care nu mai e rotundă, nu mai strălucește, care nu se mai rostogolește drept înainte, care stă pe loc și ne miră că nu e diamant. Suntem produsul copilăriei noastre. Asta ar trebui să știe orice om și, mai ales, orice părinte conștient.