Pentru apariția acestui articol, așa cum se spune uneori, a fost nevoie de mai multe experiențe similare, în scopul de a arăta în adevărata lor lumină anumite evenimente. Am remarcat că, anticipând plecarea mea la job, fetița mea mă acompaniază peste tot prin casă, îmi spune că mă iubește și, pe când închei pregătirile de plecare mă duc spre ușă, începe să îmi spună altceva: „Mi-e dor de tine mami“. Pe măsură ce asta devenea rutina noastră de despărțire, îmi reveneau în minte situații în care și fratele ei avea aceleași verbalizări, oarecum la aceeași vârstă. Evident, concordantă era și regăsirea de după-amiaza: primeam îmbrățișări, pupici și asigurarea „Mi-a fost dor de tine“, după care, mă acompania prin casă în procesul despachetării după drum, iar apoi urma „Te iubesc“. Tot în vâltoarea rememorărilor, mi-am amintit reîntâlnirea accidentală cu prima educatoare a piticului meu, pe care a îndrăgit-o foarte mult. S-a petrecut după aproximativ un an de la plecarea Doamnei – el a privit-o și i-a spus doar: „Să știi că mi-a fost dor de tine“. Doamna l-a luat în brațe, cu greu ținându-și lacrimile, și i-a răspuns ceva similar. Îmi amintesc apoi că m-a sunat să îmi spună cât de emoționată a fost și că îi este greu și acum să vorbească despre asta. Remarcabil cum copiii pot să transmită ceea ce simt fără cuvinte complicate, fără panică și fără interpretări… Atât de simplu, în câteva cuvinte.
Am început astfel redactarea acestor minunate lecții de viață, pe care am avut norocul să le trăiesc de mai multe ori – cum să spui simplu, în câteva cuvinte, atât de multe mesaje și atât de importante pentru fiecare dintre noi.
Despre iubire
Literatura de specialitate descrie iubirea ca pe un fenomen cognitiv și social. Psihologul Robert Sternberg a formulat o teorie triangulară a iubirii și a susținut că iubirea are trei componente diferite: intimitate, angajament și pasiune. Intimitatea este o formă de interacțiune în care doi oameni își împărtășesc lucruri confidențiale și diverse detalii ale vieții lor personale și este de obicei prezentă în relațiile de prietenie și de iubire romantică. Angajamentul, pe de altă parte, reprezintă așteptarea că relația este permanentă și că participăm activ la menținerea ei. Ultima dimensiune a iubirii se referă la atracția sexuală și la pasiune. Toate formele de iubire sunt privite ca fiind diferite combinații ale acestor trei componente. Concordant cu aceste teorii, psihologul american Zick Rubin a căutat să definească iubirea prin psihometrie încă din anii 1970. Lucrarea sa prezintă trei elemente definitorii pentru iubire: atașamentul, îngrijirea și intimitatea.
În urma dezvoltării teoriilor privind electricitatea – cum ar fi Legea lui Coulomb, care a arătat că încărcăturile pozitive și cele negative (opuse) se atrag – s-au dezvoltat analogii referitoare la viața umană, cum ar fi „atragerea contrariilor“. În ultimul secol, cercetarea privind natura relațiilor umane a considerat, în general, că acest lucru nu este adevărat atunci când vine vorba de caracter și personalitate – adică oamenii tind să-i placă pe cei asemănători cu ei înșiși. Cu toate acestea, în câteva domenii neobișnuite și specifice (cum ar fi, de exemplu, sistemul imunitar) se pare că oamenii preferă alți oameni care nu seamănă cu ei înșiși (de exemplu, care au un sistem imunitar complementar), deoarece acest lucru ar semnifica faptul că pot avea copii cu o structură imunitară mai bună decât structurile imunitare ale părinților luate separat. În ultimii ani, s-au dezvoltat diverse teorii legate de diferitele forme de iubire, descrise în termeni de atașamente, legături și afinități.
Psihiatrul Scott Peck susține că iubirea conține, în forma sa cea mai pură, și „preocuparea pentru creșterea spirituală a celuilalt“ și astfel el descrie iubirea ca fiind un proces, nu pur și simplu un sentiment.
Filozofii Greciei Antice au identificat patru forme de iubire: iubirea familială (în greacă, storge), iubirea prietenească (filia), iubirea romantică (eros) și dragostea divină (agape). Această diversitate a utilizărilor și a semnificațiilor, combinată cu complexitatea sentimentelor implicate, face neobișnuit de dificilă formularea unei definiții pentru iubire, în comparație cu alte stări emoționale.
Psihologul Erich Fromm a susținut în cartea sa Arta de a iubi că iubirea nu este doar un sentiment, ci suma unor acțiuni și că, de fapt, „sentimentul“ iubirii este superficial în comparație cu angajamentul de a iubi printr-o serie de acțiuni iubitoare, realizate în timp. De asemenea, Fromm a descris iubirea ca pe o alegere conștientă care, în stadiile ei inițiale, ar putea fi un sentiment involuntar, dar care mai târziu depinde mai degrabă doar de angajamentul conștient și pozitiv într-o relație.
Despre dor (dorință)
Noțiunea de „dor“ a suscitat, pe de altă parte, diferite dezbateri. Citez aici o formulare care mi s-a părut foarte relevantă: „Îmi amintește de doliu, dar seamănă mult cu iubirea“, pentru că cele mai multe teorii asociază dorul resimțit pentru altcineva cu o emoție de tristețe – deoarece semnifică faptul că o persoană își dorește foarte mult prezența alteia și nu sunt, totuși, împreună.
Deoarece „obiectul“ dorului este unul pozitiv, în unele cazuri emoția nu este în întregime negativă. Însă oamenii care, uneori, doresc ceva ce nu le este accesibil, pot să o perceapă ca pe o emoție negativă. Astfel, factorii importanți în emoție sunt: cât de puternică este dorința pentru un obiect sau persoană și cât de mare este (sau pare) imposibilitatea obținerii sau apropierii. Un factor suplimentar este frecvența întâlnirii cu obiectul dorinței – cu cât îl vedem mai des și este mai inaccesibil, cu atât trăirea negativă este mai puternică.
℗PUBLICITATE
Când ne este dor de o persoană, simțim de obicei un sentiment de separare. Aceasta, la rândul său, încurajează căutarea reunirii cu persoana dragă, iar atunci când acest lucru se întâmplă, apare sentimentul de integritate. Poetul Rumi, de exemplu, a spus: „Nu căutați apă, fiți însetați“. De fapt, a căuta conectarea cu alte persoane este promotorul oricărei forme de relaționare și îmbogățire personală, deoarece există ceva de învățat din toate experiențele – fie că le privim ca fiind pozitive, fie negative, fericite sau triste. Dorul a fost frecvent definit ca o emoție secundară, ca un amestec al emoțiilor primare de iubire și tristețe. Există mai multe dimensiuni și aspecte ale dorului (O. Holm, 1999). Atât diferențele de vârstă, cât și cele de gen sunt documentate în cercetările anterioare privind alte emoții. În cadrul prezentei anchete, 122 de fete și 120 de băieți, cu vârste cuprinse între 9-15 ani, înscriși în școlile publice din Suedia, au răspuns la un chestionar cu privire la dimensiunile și aspectele dorului (explicat ca fiind o dorință puternică de a vedea sau de a revedea pe cineva sau ceva drag, o tristețe simțită datorită lipsei unei persoane dragi, o stare sufletească a celui care aspiră la ceva, care are o dorință). Rezultatele au arătat diferențe raportate la vârstă și sex: fetele, în special în grupul de 15 ani, au experimentat mult mai mult decât băieții emoția de dor, iar rezultatele au fost interpretate ca fiind, în general, în conformitate cu ceea ce este cunoscut din cercetările anterioare despre alte emoții.
Dorul a fost frecvent identificat ca fiind asociat cu alte emoții, dintre care mai frecvente au fost: singurătatea, invidia și disperarea.
Dorul și singurătatea
Singurătatea și dorul sunt, ambele, emoții resimțite dureros față de ceva sau cineva la care persoana nu are acces în prezent. Emoțiile pot merge mână în mână: dacă o persoană simte dorul de a fi cu o anumită persoană sau un grup de oameni, ea simte singurătate și își dorește companie. Cu toate acestea, există câteva diferențe importante. În primul rând, dorința (dorul) nu se limitează la interacțiunea socială. În al doilea rând, experiența „dorului de…“ se concentrează anume asupra unui obiect sau persoană dorită, în timp ce persoana care simte singurătate este mai centrată pe situația actuală, în care se simte singură, pe modul în care a ajuns aici și, uneori, pe găsirea unei soluții pentru a ieși din ea.
Dorul și invidia
Dorul sau dorința și invidia descriu amândouă ce simțim atunci când vrem ceva ce nu avem. Diferența constă în faptul că cineva care simte dorință sau dor se concentrează asupra obiectului sau persoanei dorite, în timp ce o persoană care simte invidie este, în cea mai mare parte, nefericită deoarece se poziționează mai jos decât altcineva care are ce își dorește ea. De exemplu, o persoană poate fi mulțumită de salariul său curent, dar simte invidie când află că un coleg al său are un salariu mai mare. Nu a dorit obiectul (salariul mai mare) ca atare, dar simte invidia pentru că nu dorește să se poziționeze mai jos decât colegul său.
Dorul și disperarea
Atât dorința, cât și disperarea implică o dorință puternică pentru un obiect sau persoană la care nu are acces în prezent. O diferență importantă este reprezentată de faptul că, în cazul unei persoane disperate, obiectul sau omul vizat nu este doar dorit, ci perceput ca fiind crucial pentru bunăstarea ei actuală. De exemplu, o persoană își poate dori o masă delicioasă, când are puțini bani (dor), dar dacă este înfometată și nu are deloc bani, ea va simți disperare pentru orice fel de mâncare și se va angaja intens în căutarea ei. Prin urmare, disperarea conduce de obicei la un comportament foarte activ de căutare și mai puțin selectiv, în timp ce dorința (dorul) este mai des asociată cu activități comportamentale pasive, dar mai active la nivel ideatic și emoțional, cum ar fi fantasmele privind obiectul sau persoana dorită.
În loc de concluzie
Probabil că, pe principiul asocierii emoțiilor, putem simți iubire și dor în raport cu aceeași persoană, proiectate împreună sau separat. Putem iubi intens o persoană, dar interacțiunea cu această persoană să nu fie neapărat liniștitoare sau să nu ofere un confort emoțional și psihic bun. Pe de altă parte, atunci când ne este dor de o persoană, ne dorim intens să fim împreună, pentru că astfel regăsim un fel de paradis în care ne simțim bine, protejați, linistiți, fericiți. Acest tip de exemplu este deseori citat ca fiind argumentul pentru care, uneori, dorul semnifică mai mult decât iubirea. Din altă perspectivă însă, când simțim iubire, ne angajăm permanent și activ în relație, dorim progresul și binele persoanei iubite – și acest tip de exemplu este argumentul celor care susțin complexitatea procesului de a iubi.
Ce ne spune, de fapt, un copil, atunci când combină mesajele: „te iubesc“ și „mi-e dor de tine“? Probabil, tot ce-am avea nevoie să auzim vreodată și de aceea este atât de important să avem o reacție potrivită când le auzim. Mulți părinții îmi spun că le este mult mai greu când aud de la copiii lor: „Mi-e dor de tine și nu vreau să pleci…“, o emoție naturală – pentru că, deși uneori nu procesăm conștient, percepem tristețea și ne este greu să ne știm copiii triști. Însă pe un copil, o explicație de genul: „Desigur că ne este dor unul de altul când nu ne vedem, pentru că ne iubim, ne este bine împreună și ne dorim să fim din nou împreună“ (iar dorul asta ne arată) l-ar liniști și l-ar ajuta să se simtă înțeles; și ar crea o dimensiune a relației în care să ne putem întâlni chiar și când nu suntem împreună…
Dat fiind că despre iubire mulți specialiști spun că este așa de dificil de definit, iar dorul pe de altă parte pare a fi un alt subiect controversat ca terminologie, am scris acest articol cu gândul de a reflecta mai mult la cum să ne învățăm copiii să exprime ce simt, astfel încât (chiar dacă nu putem da definiții clare acestor noțiuni), să le înțelegem, să ne bucurăm de apropiere, să îi ajutăm pe copii să accepte ca fiind naturale toate emoțiile lor și să fim mai conectați unii cu ceilalți, dar și mai potriviți unii pentru ceilalți.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
