Frica este ceva ce resimțim frecvent, încă din copilărie. O experimentăm în diferite moduri în fiecare zi și dezvoltăm diferite strategii pentru a face față acestei senzații dificile. Frica, neliniștea, îndoiala, teama, panica, îngrijorarea – toate sunt derivate și conectate între ele. Învățăm de mici să ne temem. Ne temem de părinți, de profesori, de tot ce înseamnă autoritate. Emoțiile pot fi atât de brute, motivele atât de diverse, iar soluțiile atât de evazive!…
Din când în când, fiecare copil se confruntă cu frica. Pe măsură ce explorează lumea din jurul lui, trăind experiențe inedite și confruntându-se cu noi provocări, anxietățile aproape că reprezintă o parte inevitabilă a creșterii. Copilul are o mulțime de temeri. Copilul are teama de a fi părăsit de părinți, mai ales de mamă. Către sfârșitul primului an de viață, această frică devine tot mai puternică. Iar teama lui de străini crește. Când mama pleacă din cameră, copilul strigă. Dacă cel mic se poate mișca, încearcă să-și urmeze mama. Bebelușul are o frică naturală de a fi lăsat singur, dar și o frică de întuneric.
În copilărie, suntem îndrumați să învățăm lucruri noi, să înfruntăm provocările ce ne ies în cale pentru prima oară, să ne depășim temerile și să navigăm într-o lume care nu are întotdeauna sens pentru noi. Învățăm ce e bine și ce e rău, asimilăm binele și răul, pur și simplu luăm totul ca atare de la părinți sau aparținători. Mergem pe tot parcursul vieții cu aceste idei despre bine și rău, idei care, de fapt, nu ne aparțin și pe care cu greu mai reușim să ni le schimbăm când evoluăm.
Unii părinți utilizează strategii autoritare în parenting, care nu-i permit copilului să aibă o voce proprie sau un sentiment de sine independent. Alți părinți, suprasolicitați ei înșiși, devin prea permisivi și nu îi învață pe copii despre limite și autocontrol. Cercetările arată că ambele extreme pot interfera negativ cu abilitatea copiilor de a-și regla emoțiile și de a forma relații sănătoase, ca adulți. Respectarea sentimentelor pe care le are cel mic înseamnă, printre altele, ca părinții să-i permită libertatea de a alege, bineînțeles între anumite limite clare, care să marcheze și să separe comportamentul inacceptabil de restul comportamentelor. Acesta este echilibrul sănătos la care ar trebui să aspirăm.
De la părinți, învățăm să fim morali. Moralitatea nu este ceva predicat exclusiv în biserici, sinagogi sau moschei. Este o parte normală a dezvoltării umane. Învățăm moralitatea din cele mai apropiate relații – cele cu părinții noștri.
℗PUBLICITATE
Dacă părinții ne-au crescut într-un stil autoritar, învățăm să ne fie teamă de autoritate. Ne este teamă de pedeapsă și nu avem curajul să fim noi înșine. Autoritatea este reprezentată mai întâi de părinți, apoi de profesori și șefi. Autoritatea este cea care „are putere“ asupra noastră, este cea care „trebuie“ să fie respectată chiar și atunci când nu are dreptate, pentru că autoritatea știe ce e bine și ce e rău – mai bine decât noi înșine. Cu autoritatea nu te contrazici. Autoritatea parentală este extrem de strictă. Părinții așteaptă de la copiii lor să respecte regulile fără discuții sau compromisuri. Părinții folosesc această abordare din mai multe motive. Mulți aleg un asemenea stil datorită naționalității, culturii sau mediului în care ei înșiși au fost crescuți. În ultimă instanță, ei cred că un stil autoritar este cea mai bună metodă de a-i ține pe copii sub control.
Pentru ca personalitatea autoritară să se simtă în siguranță, ea are nevoie de stabilitate, astfel încât să fie previzibile ierarhia, rutinele, regulile, normele. Acest lucru înseamnă, de asemenea, că modelul de gândire al personalității autoritare tinde să fie relativ îngust. Copiilor cu părinți autoritari li se acordă foarte puțină libertate de a alege și de a fi responsabili. Ei sunt în mod constant judecați și evaluați, iar ulterior sunt percepuți ca fiind buni sau răi. Părinții autoritari pun accent pe valori externe. Se ocupă cu imaginea și „fațada“. Este vorba despre „rolul“ pe care copilul lor îl va juca în societate.
Când un copil încalcă o regulă, aceasta ar trebui să fie pentru el o ocazie de a învăța o lecție de viață și nu de a fi pedepsit pentru că nu respectă regulile. Din nefericire, pedeapsa aspră duce la mai multe comportamente greșite, la revoltă și apoi la constante lupte de putere. De obicei, părinții autoritari se bazează pe pedeapsă pentru a cere ascultare sau a preda o lecție.
Copiii crescuți într-un stil autoritar pot deveni adulți care cu greu își mai asumă curajul de a-și exprima punctul de vedere, din teama de a nu-i deranja pe cei care au rol de autoritate în viața lor. Ei au învățat să se supună autorității. Copiii părinților autoritari sunt predispuși să aibă o stimă de sine scăzută, să fie timizi și să asocieze iubirea cu supunerea. Ei au învățat că sentimentele „rele“ nu sunt acceptate, iar această non-acceptare a unei părți emoționale a personalității lor poate duce la resentimente și conflicte interioare.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
