În cadrul unui congres al Asociației pentru Sănătatea Mentală a Copilului Mic (0-3 ani) – WAIMH (World Association of Infant Mental Health) – ce a avut loc anul acesta în luna aprilie, la Roma, una dintre cele mai interesante și intens dezbătute tematici a fost impactul tehnologiei în dezvoltarea copilului.
Evoluția rapidă a tehnologiei a permis ca, în mai puțin de 30 de ani de la apariția internetului și a calculatorului personal, să putem avea cu toții acces la informații rapide, în orice colț al lumii ne-am afla, cu ajutorul unui dispozitiv portabil, ce ne permite să fim mai aproape de oameni și lucruri ce nu sunt la îndemâna noastră. Dar aceeași evoluție simultan a creat, paradoxal, foarte multă distanțare în interacțiunea umană directă, nemijlocită de ecran. Cu alte cuvinte, prin prisma tehnologiei suntem mai aproape de oameni care nu sunt lângă noi, deși ne este din ce în ce mai greu să îi vedem pe cei ce ne sunt alături, iar relația noastră cu aceștia din urmă are foarte mult de suferit.
„Technoference“ (interferența tehnologiei) este un termen care a fost descris pentru prima dată în studiile psihologice ce evaluau impactul tehnologiei asupra relației de cuplu și se referă la distresul cauzat de întreruperile frecvente generate de tehnologie în viețile noastre relaționale – indiferent că ne referim la familii, cuplu, prieteni și așa mai departe. Ca „ființe relaționale“ ce suntem, am ajuns să dormim cu telefonul, mâncăm lângă telefon, facem baie cu telefonul alături, citim online, îl folosim la muncă, atunci când ne plictisim sau ca mijloc de reglare emoțională. Și nu mă pot gândi la vreun domeniu al vieții noastre în care să nu-i fi permis tehnologiei să ne invadeze. Cu toate acestea, nu aș vrea să las impresia că sunt împotriva tehnologiei, întrucât această idee nu ar fi adevărată, iar beneficiile tehnologiei sunt evident mai numeroase; doar că, din perspectiva sănătății relaționale, ar merita să citim mult mai multe despre efectele ei negative pe termen lung asupra vieților noastre.
Dr. Jenny Radesky, cercetător și medic pediatru american ce a lucrat în mare parte din cariera sa într-un spital din apropierea Silicon Valley, paradisul tehnologiei, explica în cadrul congresului sus-menționat cum anume s-a modificat modelul de interacțiune părinte-copil odată cu apariția telefoanelor mobile.
În cadrul primelor studii efectuate de aceasta și echipa ei, s-a analizat care este modelul de interacțiune părinte-copil în timpul meselor luate în oraș, atunci când există și dispozitive media prezente. Ceea ce s-a observat în cadrul acestor studii pur observaționale a fost că interacțiunea în diada părinte-copil era modelată de gradul de „acaparare digitală“ (media absorbtion, în engleză) experimentat de copil, dar mai ales de părinte. Cu alte cuvinte, în timpul meselor, atenția și interacțiunea părintelui erau direcționate mai ales către dispozitivul media și prea puțin către copil. Cu cât timpul petrecut, frecvența și modul în care părintele folosea telefonul (de exemplu, apel telefonic versus tastat sau jucat) erau mai prezente, cu atât interacțiunea părinte-copil era de mai proastă calitate. Conversațiile erau mai sărace, atât în limbaj verbal, cât și nonverbal, iar disponibilitatea afectivă a părintelui era marcată fie de platitudine și lipsă de atenție față de copil, fie de reactivitate emoțională crescută ca răspuns la comportamentul copilului. Fenomenul de acaparare digitală, au observat cercetătorii, duce la o escaladare predominant negativă în interacțiunea dintre cei doi participanți la masă, manifestată prin comportamente de atragere a atenției din ce în ce mai disruptive din partea copilului, urmate de reactivitate emoțională disproporționată a părintelui față de intensitatea comportamentului inițial al copilului.
Următoarea etapă de cercetare a interferenței tehnologiei în relația părinte-copil – bazată pe ipotezele ridicate de primul studiu – a fost evaluarea relației de cauzalitate dintre fenomenul de „technoference“ și frecvența crescută a tulburărilor de comportament în rândul copiilor crescuți în această manieră. Pentru aceasta, au fost incluse în studiu 183 de familii care aveau cel puțin un copil cu vârsta cuprinsă între 0-5 ani. Ei au fost evaluați longitudinal: prima dată la înscrierea în studiu, apoi după 1, 3 și 6 luni. S-au analizat diverse înregistrări video și s-a punctat astfel calitatea interacțiunii părinte-copil, într-un mediu controlat și în timpul unor sarcini precise. Ceea ce au descoperit a fost existența unei relații bidirecționale de cauzalitate, în care părinții (stresați de existența unor comportamente dificile ale copiilor) se retrag din interacțiunea cu copilul, cu ajutorul tehnologiei. Cu alte cuvinte, adulții apelează la tehnologie ca la un mecanism de coping emoțional. Dar, simultan, acest mecanism de folosire a tehnologiei de către părinte duce în timp la tulburări de comportament ale copilului (frecvent, de externalizare), manifestate prin țipete, tantrum, hiperkinetism sau chiar agresiune (mult mai rar, apărând tulburările de internalizare).
℗PUBLICITATE
Mai mult decât atât, în încercarea de a cuantifica efectul pozitiv al mijloacelor media în educarea copiilor, s-au efectuat inclusiv studii de comparare a dezvoltării limbajului – prin intermediul poveștilor virtuale citite de părinte, care mediază și explică povestea, versus aceeași poveste, aceeași diadă părinte-copil, dar cu suport de papirus, adică în timp ce ei doi citesc dintr-o carte tipărită. Este cunoscut deja faptul că, din punct de vedere evolutiv, creierul copiilor este de la început foarte bine dezvoltat în aria occipitală – zona cu rol în procesarea vizuală. În acest context, nu a fost deloc de mirare faptul că răspunsul copilului la povestea expusă pe tabletă, în prezența unei bogății de stimuli vizuali, dar și tactili ori auditivi, a fost unul pozitiv, copilul fiind foarte atent la toate acele detalii, dar neputând integra conținutul poveștii sau al cuvintelor, nici măcar în prezența părintelui – din cauza prea multor stimuli. Se observa, practic, cum copilul avea tendința de a prelua controlul, vrând să țină el tableta, să apese el pe butoane, să întoarcă pagina pe ecran… astfel angajându-se într-o interacțiune solitară, doar el și tableta, închizând cercul și nepermițându-i părintelui să intervină, ba chiar devenind ușor iritabil când adultul încerca să preia controlul. În schimb, în timpul interacțiunilor părinte-copil care citeau aceeași poveste dintr-o carte tipărită, exista mult mai multă atenție împărtășită între cei doi; s-a remarcat mai multă atingere, precum și existența unui limbaj nonverbal, cu priviri ochi în ochi, observându-se tendința copilului de a repeta cuvintele rostite de părinte; se vedea o curiozitate exprimată prin întrebări referitoare la sensul cuvintelor și, în ansamblu, era o interacțiune copil-părinte calitativă, cu efecte benefice asupra dezvoltării copilului.
Așadar, ce-i de făcut, când vine vorba de tehnologie și interacțiunea părinți-copii? Rețineți următoarele recomandări ale Asociației Americane de Pediatrie:
1. Nu vă grăbiți să introduceți tehnologia în viața copiilor mici. Există o multitudine de studii ce arată că mijloacele tehnologice nu au rol educațional la copiii mai mici de 3 ani, cel puțin nu în același mod în care o poate face interacțiunea umană.
2. Fiți curioși împreună cu copiii, în privința tehnologiei. Nu ignorați folosirea tehnologiei atunci când ea se află deja în casa voastră, dar fiți un exemplu de responsabilitate în privința ei. Realizați unregulament familial ce va viza când și cât, precum și ce conținut media se poate accesa în cadrul familiei.
3. Impuneți ca tehnologia să nu interfereze cu activitățile de familie (masă, somn, joc, lecții etc.) și orice altă activitate ce presupune interacțiune părinte-copil, pentru a vă putea bucura unii de alții.
Evitați aplicațiile cu design persuasiv. Copiii până la vârsta de 8 ani nu au capacitatea psihologică de a identifica designul manipulativ al unei aplicații, precum reclamele cu rol de a crește consumul sau numărul utilizatorilor (de exemplu, trebuie să cumperi un obiect virtual pentru a trece la următorul nivel în cadrul unui joc sau, un alt exemplu, ai nevoie de doi prieteni ca să-ți termini sarcina în aplicația respectivă). Dacă e să fim sinceri, nici noi (ca adulți), deși avem dezvoltată capacitatea de a discerne, când vine vorba de aplicații adictive via media (includ aici și rețelele de socializare), nu suntem cu mult mai dezvoltați decât un copil de 8 ani. Și, cu cât recunoaștem mai repede această realitate, cu atât mai clar înțelegem de ce le este atât de dificil copiilor noștri. Pentru o aprofundare a ceea ce înseamnă să fii părinte în era digitală, vă recomand spre lectură cartea lui Jodi Gold, Părinte în era digitală: Învață-ți copilul cum să folosească adecvat rețelele sociale și aparatele digitale.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
