Skip to content

Este una dintre cele mai îndrăgite persoane publice din România, a adus entertainmentul la rang de artă și reușește, zi de zi, să țină publicul de partea sa. Este originară din Argeș, absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine din cadrul Universității București, secția arabă-engleză, realizator și prezentator tv, actriță și a cochetat inclusiv cu politica, însă lumina reflectoarelor a cucerit-o iremediabil. A fost prima personalitate care a discutat deschis despre adopție, despre eșecurile sentimentale, dar și despre incidentul medical care i-a marcat existența. Despre toate acestea, dar și despre multe altele ne povestește Teo Trandafir în interviul care urmează.

La mai bine de două decenii de la debutul dvs. în televiziune, ce vă impulsionează, zi de zi, să ocupați locuri fruntașe în audiențe?

Cred că este vorba despre dorința de succes și de depășire a unor condiții prezente, pentru că mâine, dacă te chinui un pic, poți să fii mai bun decât astăzi. Pe de altă parte, nici nu mi-a trecut altceva prin cap. Nu e ca și cum aș fi avut de ales să fiu mai bună sau să fiu mai proastă. După părerea mea, un om sănătos la minte ar trebui să-și propună să devină varianta lui din ce în ce mai îmbunătățită. Am luat calea aceasta, care mi s-a părut cea mai accesibilă din punct de vedere intelectual pentru mine. 

Cum credeți că este privită, în prezent, adopția în România ?

Nu m-a mai interesat subiectul acesta și nu am mai vorbit cu nimeni de multă vreme despre asta. Oamenii acuză în mod repetat dificultatea procedurală a întregului demers și sunt, cumva, descurajați. Pe de altă parte, mulți nu spun adevărul. Mi s-au comunicat diverse păreri.

Multora le este teamă că nu știu cu ce încărcătură genetică vine acel copil. Eu m-am gândit că dacă e să se întâmple o nenorocire, se întâmplă oricum… Dacă stau să mă gândesc, adopția este privită cu multă nostalgie. Multe femei trecute de 60 de ani vin și-mi spun că marea lor neîmplinire e faptul că nu au putut avea copii și n-au avut curajul meu.

La mine, nu a fost o chestiune de curaj, ci a fost o certitudine. Știam exact că acesta este copilul meu, și nu altul. Dacă nu ar fi fost Maia, eu nu aș fi avut copii deloc. Știu asta și am verificat-o de-a lungul anilor. 

https://www.instagram.com/p/CHe89pLgnBT/

V-ați gândit vreodată să alegeți să trăiți în altă țară?

Sigur, s-a și pus problema plecării mele în Franța la începutul anilor ’90. M-am întors pentru că mai erau niște lucruri lăsate nerezolvate.

Acum, una peste alta, nici nu știu dacă îmi mai pare atât de rău cum îmi părea altă dată. 

Ce compromisuri nu ați face în dragoste?

Cred că n-aș putea ierta trădarea fizică, și nici pe cea sentimentală. Pe loc, aș face efortul de a trece peste, dar la prima discuție în contradictoriu aș invoca din nou incidentul de atunci. Prefer să nu stau într-o situație de genul acesta pentru că știu că se întoarce împotriva mea în mod repetat. 

Cum a fost, pentru dumneavoastră, experiența armatei?

A fost o traumă. Era inutilă, știam cu toții că nu vom ajunge cu baioneta într-o armată bine antrenată, pentru că adversarii vor veni cu niște arme pe care noi nu le aveam. Eu trăgeam cu niște arme străvechi. Era ceva îngrozitor, era ca și cum nu m-aș fi antrenat cu o armă, parcă aș fi dat cu darts și altcineva venea cu bomba. Nu mi-a plăcut, nu am înțeles rostul armatei. Mi s-a părut interesant să tragi într-o foaie de hârtie. Eu știam că nu voi putea să iau viața unui om, că era doar un joc. 

După momentele de cotitură din viața dvs., ce vă sperie cel mai tare în acest moment?

Suferința umană de orice tip, a mea sau al celor de lângă mine.

Suferința umană asupra căreia nu poți să intervii că să o liniștești, să o oprești sau să o ajuți să devină mai puțin intensă te pune în fața unei situații de neajutorare traumatizantă de-a dreptul. Când te uiți la cel de lângă tine și vezi că suferă și tu stai, și te uiți, și-ti frângi mâinile că nu poți face nimic, e la fel de dureros ca și cum ai fi tu în situația aia. Uneori, îți dorești chiar să fi fost tu în situația aia. 

https://www.instagram.com/p/CFesg73H19_/

Ați plătit un preț scump pentru felul în care arătați, în prezent. Considerați că acest curent de body positivity ajută fetele și femeile să scape de eticheta de „grasă“ pusă de societate cu o nonșalanță usturătoare?

Sunt două lucruri diferite. Una e să-ți iubești tu corpul și alta este să ți-l iubească societatea. N-au nicio legătură una cu alta. Poți să te iubești până la delir, atâta vreme cât nu ești acceptat, asta nu ține de tine. De la un punct încolo, oricât de moderni am fi în gândire trebuie să înțelegem că sunt două unghiuri diferite, unul subiectiv și unul obiectiv. Sigur că eu mă simțeam bine în pielea mea până la un moment dat, când am văzut că toată lumea face mișto de mine și am început să mă gândesc că poate ar fi bine să mă „tratez“. Nu-mi pare rău că am făcut-o, dar am plătit scump. A fost nevoie de asta pentru ca eu să rămân la forma de acum. Eu am o plasă în interior, pur și simplu capsată, și dacă mă îngraș cât de puțin, nu este în regulă pentru că se poate desprinde. La mine, lucrurile au fost un pic menajate. Încurajez cu toată puterea fiecare femeie să facă tot ce poate mai sănătos pentru psihicul și pentru fizicul ei, să arate cât mai aproape de ceea ce și-ar dori ea. Nicio femeie nu își dorește să fie o grasă chinuită, cu articulațiile făcute praf și trigliceridele foarte mari. Dacă fiecare aderă la modelul propriu de frumusețe, societatea poate zice orice.

℗PUBLICITATE



Fiecare trebuie să ajungă la varianta să cea mai bună și sănătoasă. 

Sunteți adepta operațiilor estetice? Vă sperie înaintarea în vârstă sau alegeți să mergeți pe principiul „vârsta este doar un număr“?

Îmi este frică de operațiile estetice. În primul rând, implică anestezie generală, iar eu am făcut cam multe și nu mi-a fost bine. În al doilea rând, nu știi ce se poate întâmpla. Eu câștig banii cu fața și cu mintea. Așa cum nici la creier nu mi-aș face o îmbunătățire, așa și cu fața. Ferească Dumnezeu, se taie un nerv, se întâmplă ceva și rămân cu o lipsa de sensibilitate pe o anumită zonă. Îmi este frică. Fiecare să facă așa cum crede că este bine. Prefer să mă duc să-mi facă intervenții minim invazive care nu îmi fac rău, într-un cabinet de încredere. Mi-ar fi plăcut să-mi pun sâni, dar nu am făcut-o pentru că îmi este frică. 

Ce greșeală pe care simțiți că au făcut-o părinții dumneavoastră, nu ați pune-o în practică niciodată în relația cu Maia?

Nu am pus în practică, pentru că Maia mai are un pic și devine majoră. Nu i-am spus niciodată „n-ai voie“, așa cum nici ea nu mi-a spus „nu vreau“. Nu i-am interzis lucruri, am lăsat-o să dea cu capul de pragul de sus și să vină să-mi spună ce a făcut. Spre deosebire de părinții mei, eu am avut timp. Când eram copil, nu exista noțiunea de bonă, de ajutor, ei mergeau la muncă și copilul creștea cu cheia de gât și-și încălzea singur mâncarea pe aragaz. Eu n-aș fi lăsat-o pe Maia până la cincisprezece ani să dea drumul la aragaz nici cu ordin de la ministru! Am avut întotdeauna în casă pe cineva care să fie cu un ochi pe fiica mea.

Mi-am permis să fiu mai indulgentă, pentru că nu trebuia să fac curat sau să gătesc. Toată atenția mea a fost concentrată asupra copilului căruia să nu-i spun că sunt obosită, că mă doare capul sau să vorbească mai încet.

Am fost o mamă disponibilă, parfumată, machiată, aranjată. Eu am făcut ani de zile mâncare la pungă. Puneam într-o pungă tot ce aveam de pus, o băgăm la cuptor, îi dădeam câteva găurele și se făcea singură. Eu, efectiv, mă jucăm cu copilul meu, nu amestecam în mâncare. 

https://www.instagram.com/p/CKB8HIYnfoL/

Ar mai fi politica o opțiune pentru dvs.?

Niciodată, fără nicio ezitare.

Ați apelat vreodată la psihoterapie?

Da.

Un loc special în viața dvs. îl are Adrian Sârbu. V-a tentat să vă îndreptați spre noile sale proiecte media?

Cred că fiecare dintre oamenii care sunt în meseria asta de pe vremea când maestrul nostru era Adrian Sârbu a fost tentat. Eu nu știu să fac știri. Ce se întâmplă în momentul ăsta în noul proiect media este bazat pe știri. Am încercat să fac știri undeva în anii ’90, am făcut și la Pro FM, dar mi se părea că ceva mai plictisitor nu există. Eu sunt un om care face divertisment și atât timp cât nu se întâmplă divertisment, nu am ce să caut. 

Suntem obișnuiți să vă vedem mereu zâmbind. Ce faceți ca să vă remontați atunci când nu aveți o stare emoțională tocmai bună?

Îmi dau seama că oamenii care mă privesc nu sunt cei care au generat starea mea emoțională nu tocmai bună. Nefiind vinovați de tristețea mea, nu sunt nici responsabili de ea și nici nu merită să o vadă. Ei sunt niște oameni buni, care se uită la televizor că să zâmbească. Dacă vin și eu acră, nu ajută la nimic. Treaba mea la televizor este să fiu de ajutor. Dacă nu pot fi de ajutor, mă duc acasă și plâng în perna mea. 

Care este relația dvs. cu copilul interior?

Îmi e tare drag de el, îi hrănesc în fiecare zi micile lui curiozități, mă bucur de el, și el de mine. Avem o comunicare specială.

Eu m-am mutat și au tot venit ultimele cutii în care am cărțile. Am găsit niște LaRousse medicale în limba franceză din 1924, din care eu mă inspirăm când eram copil. M-am bucurat extraordinar! Cărțile mele de povești sunt tot acolo, cărțile care m-au clădit ca om ca niște proteine sunt tot acolo. Am acces la mine, cea de atunci.

Pagina de Psihologie este o comunitate de psihologi, psihoterapeuți, psihiatri și oameni pasionați de psihologia relațiilor. Preocuparea față de cultivarea inteligenței relaționale, a sănătății emoționale și interpersonale este exprimată prin articole, evenimente și cărți de specialitate. Editura Pagina de Psihologie publică anual bestseller-uri naționale și internaționale. Iar contributorii noștri sunt specialiști cu experiență clinică și practică terapeutică. La secțiunea cursuri vă oferim atât activități educaționale online, cât și programe de formare continuă și complementară.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0