fbpx
skip to Main Content
Teoria Polivagală și Comportamentul Uman Ca Reacție La Pericol

Haita de lupi sau La manada. Așa era numit grupul de pe WhatsApp pe care 5 bărbați spanioli au distribuit filmarea realizată în timp ce violau o tânără de 18 ani. Întâmplarea s-a petrecut în orașul Pamplona din Spania, în 2016, în timpul festivalului de San Fermin. Bărbații au tras-o pe tânără în holul unei clădiri rezidențiale, unde au dezbrăcat-o și au întreținut relații sexuale neprotejate. Sentințele date de instanțele de judecată spaniole în acest caz au înfuriat însă opinia publică și au pus în discuție legislația spaniolă care pedepsește violul. Cum s-a ajuns aici? Judecătorii i-au achitat pe cei 5 agresori de acuzația de agresiune sexuală (echivalentul violului), luând în considerare doar infracțiunea (mai ușoară) de abuz sexual. Motivul? Tânăra a ținut ochii închiși, manifestând o atitudine „pasivă sau neutră“ pe tot parcursul atacului, iar bărbații nu au folosit violența sau intimidarea.

Nu este pentru prima (și, cu siguranță, nu va fi nici ultima) dată când lipsa de reacție a victimei în cazul unei agresiuni sexuale este văzută ca fiind dovada unei fapte mai puțin importante sau traumatizante. Mai mult, adesea victima este cea învinovățită pentru că n-a fost capabilă să se apere. Anul acesta, un judecător din Statele Unite a fost forțat să-și ceară scuze, după ce i-a spus unei victime că „ar fi trebuit să-și strângă picioarele“ pentru a opri atacul celui care o violase. Se ajunge astfel la a vedea în lipsa de reacție a victimei o dovadă a deficienței sale sau chiar a acceptării contactului sexual. În tot acest timp, victimele se confruntă cu rușinea de a nu se fi apărat în fața unei astfel de agresiuni, percepându-se ca fiind defecte sau slabe. Cred că un rol important în aceste evaluări îl joacă faptul că atât victimele, cât și agresorii (sau cei care îi judecă) nu cunosc modul în care organismul uman este construit pentru a face față pericolului.

Funcționarea unui organism complex cum este cel uman se află în seama sistemului nervos. O parte importantă a acestuia este reprezentată de sistemul nervos autonom. Acesta gestionează tot ceea ce se întâmplă în corpul nostru la nivel inconștient. Respirația, ritmul cardiac, presiunea sangvină, temperatura corpului, dilatarea și constricția pupilelor, digestia, excitația sexuală, alături de alte funcții care ne susțin viața, cad în sarcina acestui sistem nervos autonom. Cred că este mai puțin cunoscut faptul că tot acest sistem este cel care a fost însărcinat cu asigurarea supraviețuirii noastre în situații de pericol. În acest scop, el utilizează două mecanisme diferite, cunoscute și ca diviziuni ale sistemului nervos autonom: diviziunea simpatică și diviziunea parasimpatică. Prima dintre ele răspunde la indicii de pericol, mobilizează corpul pentru acțiune, produce adrenalină și activează răspunsul de tip „luptă sau fugi“. A doua pregătește corpul pentru odihnă și conservare, stimulează digestia, reduce ritmul cardiac și, printre altele, stimulează fluxul de sânge către organele sexuale. Dacă diviziunea simpatică acționează ca o pedală de accelerație, cea parasimpatică poate fi văzută ca o frână.

Procesul prin care sistemul nervos autonom acționează pentru a ne asigura supraviețuirea a căpătat mult mai multă claritate la mijlocul anilor ’90, odată cu apariția teoriei polivagale a lui Stephen Porges. În centrul teoriei acestuia se află nervul vag (nervul cranial X) și arhitectura aparte a acestuia. Vagus în latină înseamnă „rătăcitor“ sau „hoinar“, iar nervul vag este cu adevărat un hoinar. Este cel mai lung nerv al sistemului nervos autonom și e principala componentă a sistemului parasimpatic, responsabil de frânarea organismului. Acest nerv are două căi distincte, de unde și denumirea „polivagală“ pe care teoria a primit-o. Deși sunt părți ale aceluiași nerv cranian, cele două căi sunt construite și funcționează diferit.

Calea ventrală controlează teritoriul de deasupra diafragmei, fiind responsabilă de modul în care funcționează inima și plămânii. Această cale urcă și deasupra trunchiului cerebral, controlând mușchii faciali și integrându-i într-o structură pe care Porges a denumit-o Sistemul de Angajare Socială. Practic, această autostradă neuronală leagă ritmul cardiac și respirația cu expresivitatea feței, modurile de masticare, urechea medie, laringele, faringele și întoarcerea capului. Vă aduceți aminte de momentele în care inima ne-o ia la galop, tonalitatea vocii ni se schimbă, iar fața noastră exprimă frică, furie sau, poate, surpriză? Atunci întregul Sistem de Angajare Socială răspunde în mod automat la pericolul real sau potențial din mediu. Fibrele acestei căi ventrale sunt mielinizate, ceea ce înseamnă că sunt îmbrăcate într-o substanță grasă, care le izolează și permite transmiterea rapidă și precisă a informației. Mielinizarea acestor fibre începe în ultimul trimestru de sarcină și continuă pe parcursul primului an de viață al copilului.

Cea de-a doua cale a nervului vag este calea dorsală. Aceasta coboară sub diafragmă, controlând în special organele responsabile de digestie. Deși sunt parte a aceluiași nerv vag, fibrele acestei căi sunt nemielinizate. Sunt o formă mai primitivă a celor ventrale. Când reușim să fim conștienți de un presentiment sau o intuiție care se ridică din intestine – ceea ce vorbitorii de engleză numesc gut feeling – utilizăm informațiile transmise pe calea dorsală a nervului vag.

℗PUBLICITATE


Teoria elaborată de Porges consideră că, în decursul timpului, începând cu evoluția primelor vertebrate, sistemul nervos autonom a suferit transformări importate, rezultând trei sisteme neuronale diferite. Astfel, cel mai primitiv dintre aceste sisteme a apărut în urmă cu 600 de milioane de ani, la primele specii vertebrate de pești. Și este reprezentat de calea dorsală a nervului vag sau sistemul vag dorsal. Funcția sa este de a asigura supraviețuirea organismului prin reducerea la minimum a metabolismului și imobilizarea sa. Pus în fața pericolului, organismul reacționează prin leșin sau colaps. Următoarea etapă a evoluției este marcată de apariția peștilor osoși și a primelor reptile, cu aproape 400 de milioane de ani în urmă. Odată cu aceste organisme, a apărut și sistemul nervos simpatic. Funcția sa este de a mobiliza corpul și de a-i pune membrele în mișcare. Amenințat, organismul reacționează prin celebrul răspuns „luptă sau fugi“. În final, cu 200 de milioane de ani în urmă, a apărut cea mai recentă parte a sistemului nervos autonom, calea ventrală a nervului vag. Această cale este specifică mamiferelor, în special mamiferelor sociale apărute târziu, și atinge rafinamentul maxim în cazul primatelor. Apariția acestei căi a reprezentat cheia supraviețuirii mamiferelor, deoarece le-a furnizat instrumentul prin care ele își puteau regla stările de activare defensivă, alternându-le cu cele de siguranță. Odată cu apariția acestei noi căi, mamiferele au dobândit abilitatea de a colabora cu ceilalți membri ai grupului. Calea ventrală este cea care scade ritmul cardiac și susține stările de calm necesare interacțiunilor sociale.
Atunci când este amenințat, organismul caută susținerea celorlalți membri ai grupului din care face parte. Deb Dana (ce și-a bazat munca clinică pe principiile teoriei polivagale) descrie foarte frumos rolul sistemului nervos autonom – care, din punctul de vedere al teoriei polivagale, este acela de „a ne asigura supraviețuirea în momente de pericol și prosperitatea sau dezvoltarea în clipe de intimitate“. Pe de o parte, avem nevoie să detectăm amenințările și să ne apărăm atunci când ne aflăm în pericol, iar pe de alta, avem nevoie să ne conectăm cu semenii noștri și să ne angajăm în relații sociale pentru a ne dezvolta și prospera. Dar conectarea poate avea loc doar atunci când răspunsurile noastre defensive sunt inhibate, adică atunci când ne simțim în siguranță.

Alte două concepte de la baza teoriei polivagale ne ajută să înțelegem reacția organismului uman în fața unui pericol iminent și copleșitor. Primul este conceptul de „neurocepție“. Neurocepția este distinctă de percepție, prin faptul că descrie un proces care se desfășoară mult sub procesul conștiinței. Ea nu implică cortexul. Însă implică o formă de percepție. Este, așa cum o numește Porges, „o percepție inconștientă“. Așadar, neurocepția descrie modul în care sistemul nervos autonom percepe, deosebește și răspunde la indicii de siguranță, pericol și amenințare cu moartea – culese din propriul corp, din mediul înconjurător și din relațiile cu ceilalți. Este un fel de radar, care evaluează permanent indiciile de siguranță și pericol, din interiorul și din afara noastră. În plus, neurocepția este „un mecanism reflexiv capabil să modifice instantaneu starea psihologică“. Organismul nostru răspunde prin frică, înainte ca noi să fim conștienți de existența pericolului.

Al doilea concept de bază este reprezentat de ierarhia răspunsurilor. Sistemul nervos autonom răspunde la indiciile furnizate de corp și mediu, prin cele trei căi. Acestea sunt activate însă într-o ordine precisă și acționează în fața unei provocări în modalități predictibile: angajare socială și conectare în cazul căii ventrale, mobilizare în cazul sistemului simpatic și imobilizare în cazul căii dorsale. Deb Dana utilizează metafora scării, atunci când descrie modul în care sunt activate cele trei sisteme. Pus în fața unui pericol, sistemul nervos autonom aflat în partea superioară a scării caută întâi suportul semenilor. Atunci când semenii nu sunt prezenți sau sunt ei înșiși agresorii, organismul coboară o treaptă și activează sistemul simpatic și răspunsul „luptă sau fugi“. Când acesta nu poate oferi supraviețuirea, se coboară la baza scării și se activează ultima resursă: calea dorsală. Aceasta deconectează organismul de mediul în care se află, rezultând starea de îngheț, amorțeală, disociere, absență sau leșin.

Ce rol joacă teoria elaborată de Stephen Porges în înțelegerea răspunsului victimelor, în cazul unui viol sau al altei agresiuni? Teoria polivagală ne spune, în primul rând, că există anumite răspunsuri programate biologic care se activează automat în caz de pericol. Aceste răspunsuri se află dincolo de capacitatea noastră de a raționa și de a alege. Ele sunt activate pe baza unor indicii de pericol sau siguranță de care, de cele mai multe ori, nu suntem conștienți. Mai mult, aceste indicii nu sunt interpretate la fel de sistemul nervos autonom al fiecărei persoane. Iar acest lucru se întâmplă deoarece experiența modifică în timp modul în care sistemul nervos autonom interpretează indiciile primite. Ceea ce e sigur pentru mine, poate fi amenințător pentru tine. Însă, atunci când sistemul nervos autonom percepe pericolul ca fiind copleșitor, echivalând cu a fi în pericol de moarte, când nu există o altă ființă umană capabilă să ofere ajutor, când lupta sau fuga nu sunt percepute ca soluții viabile, acestuia nu-i rămâne decât să scoată din priză cablul care asigură funcționarea optimă a organismului. Nu-i rămâne decât să-și asigure supraviețuirea prin dispariție. Pentru sistemul nervos autonom, aceasta este singura soluție care-i mai poate salva existența. O asemenea decizie se ia la nivel inconștient, iar odată luată, nicio ființă umană nu-și mai poate strânge picioarele pentru a opri un atac.

Gabriel Panțiru

Gabriel Panțiru a studiat psihologia în cadrul Universității Babeș-Bolyai și este masterand al Facultății de Psihologie și Științele Educației din cadrul Universității din București. Este interesat de teme precum parentingul și rolul taților în creșterea copiilor, diferențele de gen în exprimarea depresiei, neurobiologia traumei și integrarea experiențelor traumatice.

Close search

Coș

Back To Top
×Close search
Caută