Pornim în viață cu un bagaj emoțional destul de stufos și, odată ajunși la vârsta adultă, ne așteptăm să înfruntăm felurite situații, convinși că le putem duce la bun sfârșit, asemeni unor supereroi invincibili. Ceea ce pierdem din vedere este tocmai această experiență de viață, care nu e formată numai din amintiri și trăiri fericite, ci și din multe traume și răni emoționale prin care am trecut (voit sau mai puțin voit) provocate de părinții și îngrijitorii noștri. Avem tendința de a le îngropa și a le pansa cât mai bine, pentru a le da uitării, fără a conștientiza că, de fapt, toate acestea rămân într-un „sertar“ al amintirilor care ne croșetează existența și viitorul propriu.
Potrivit lui Thích Nhất Hạnh (călugăr budist, în vârstă de 92 ani, originar din Vietnam, dar și activist pentru pace, respectiv autor a peste o sută de lucrări), în fiecare dintre noi acest copil invizibil, neajutorat și rănit are nevoie de grijă, dragoste și înțelegere. Însă, de cele mai multe ori, acționăm în sens contrar, tocmai pentru că ne este frică de acea suferință și nu vrem sub nicio formă s-o mai experimentăm, pentru că știm că este copleșitoare și ne va durea foarte rău. Drept antidot, ne focalizăm atenția pe altceva, ne axăm pe vizionarea de seriale, pe socializare sau pe vreun obicei nesănătos (de exemplu, alimentație compulsivă) – comportamente menite să ne distragă de la suferință – și ne amăgim că am depășit situația dată.
Însă fiecare celulă a corpului nostru este o parte din acel copil interior. Și trebuie conștientizat că, așa cum suferința este omniprezentă în noi, în egală măsură avem capacitatea de a sădi în noi înșine înțelegere și fericire, ambele menite să aprindă lampa minții, al cărei combustibil constă în respirație, pași optimiști și zâmbet pașnic. Practicile de mindfulness (sau realizarea faptului că trebuie să aprindem această lampă interioară) ne aduc mai aproape de copilul invizibil, pentru care trebuie să facem ceva. Iar cel mai la îndemână sunt practicile ce implică respirația, plimbarea și meditația exersate în mod conștient și realizate cu scopul de a ne întoarce la acel ceva care doare și care – dacă e abordat cu dragoste și compasiune – ne va îmbrățișa și ne va vindeca atât pe noi, ca adulți, dar și pe copilul invizibil prezent în viața noastră.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Îmbrățișându-l, oferindu-i suportul nostru și deschiderea de a-l asculta și a-l înțelege, a vorbi cu el, a plânge alături de el, ne putem vindeca – conform teoriei lui Hanh. Revenirea în punctul în care l-am lăsat singur și neputincios ne poate lua o mare piatră de pe inimă, ajutându-ne să înțelegem de ce-am acționat în anumite situații într-un fel anume și stimulându-ne să ne dezvoltăm armonios și să ne angajăm în relații benefice și pozitive. Relația cu copilul invizibil trebuie menținută și întreținută cel puțin 5 minute pe zi, prin implicarea lui în activități zilnice și prin experimentarea alături de el a anumitor situații-limită.
Copilul invizibil nu este doar despre noi, ci despre mai multe generații. De aceea, este imperios necesar ca, în interacțiunea cu el, să-l îmbrățișăm cât putem de mult – pentru că nu știm, cu exactitate, cât a fost de încercat și ce poveri a moștenit. Cu siguranță, strămoșii noștri nu au știut cum să aibă grijă de copilul interior și, astfel, voit sau mai puțin voit, au transmis mai departe diferite răni emoționale. Conștientizarea acestei realități înseamnă că suntem în punctul în care avem posibilitatea de a încheia ciclul repetitiv, aducând plusvaloare vieții noastre, intrinsec, dar și la nivel relațional.
Prin practicile mindfulness, permitem dezvoltarea compasiunii și a înțelegerii în viața noastră. Practic, deschidem o portiță în fața oamenilor, pentru a ne iubi. Iubirea de sine este, totodată, parte integrantă din tot acest proces, deoarece prețuindu-ne devenim capabili să oferim dragoste și compasiune. Suferința are nevoie să fie privită în față și înțeleasă, iar percepțiile trebuie disecate și descifrate, pentru a fi mai apoi interiorizate și vindecate.
Psihologia budistă divide conștiința în două părți: pe de-o parte, conștiința minții, iar pe de altă parte, depozitarea sau stocarea conștiinței. Această conștiință a minții este cunoscută în psihologia occidentală drept „mintea conștientă“ (adică o prezență activă în toate treburile cotidiene, de la respirație, la sarcini uzuale, pe care le facem din obișnuință, asemeni unui pilot automat, fără a le mai interioriza). Pe de altă parte, acest depozit al conștiinței este recunoscut de psihologia occidentală ca fiind un loc în care se stochează toate experiențele trecute (salvate, asemeni unor dischete, pe hard-ul memoriei).
℗PUBLICITATE
Dacă ne străduim să avem grijă de corpul fizic (adoptăm o alimentație sănătoasă ori mergem la sală), la fel trebuie să ne îngrijim și psihicul. Conștiința trebuie și ea „detoxifiată“ de suferință, durere, întristare, furie etc. Iar acest lucru poate fi făcut prin învăluirea negativității cu energie mentală pozitivă – ca și cum i-am face un masaj conștiinței.
Totuși, ceea ce nu realizăm este că sentimentele negative revin zi de zi în gândurile noastre, tinzând să ocupe tot spațiul existent. Iar noi, la rândul nostru, ne încăpățânăm să menținem acest loc ocupat cu alte activități, tocmai pentru a nu le permite emoțiilor negative să dea buzna, neinvitate, în viața noastră, în speranța că ele vor înțelege și nu vor mai reveni. Dar nu realizăm că toate aceste gânduri trebuie să circule într-un flux continuu. Blocându-le parcursul, nu facem altceva decât să le permitem să sape și să-și paveze un drum știut numai de ele, care inevitabil are o singură destinație, și anume: depresia. Este necesar, prin urmare, să identificăm și să privim în față propriile frici, anxietăți și depresii. Dacă reușim să le acceptăm, vom traversa împreună momentele vieții. Ele funcționează asemeni unor semințe ce rămân active în subsolul gândirii noastre. De aceea, când ne este atins un punct sensibil, se întâmplă să ajungem iar în același context în care am mai fost, care ne activează și ne face neputincioși, apoi ne distruge fără drept la replică.
Învățând să ne respectăm reciproc, pe parcursul unui proces ce poate dura câteva săptămâni sau chiar luni (aici depinde de fiecare individ în parte), vom crea un cadru prielnic de evoluție, în armonie și pace cu noi înșine și cu trăirile noastre. Esențial este să refuzăm să ne luptăm cu emoțiile negative. E suficient să le recunoaștem și să le acceptăm. Dacă le abordăm cu blândețe, vom observa în scurt timp că apare o senzație de ușurare. Acest sentiment plăcut ne va ajuta foarte mult – atât pe noi, cât și pe cei cu care interacționăm.
Cea de-a treia menire a practicilor mindfulness este aceea de a ne aduce liniște și de a ne alina trăirile. Învăluindu-le cu atenție și concentrare, cu obiectivitate, vom ajunge la rădăcinile suferinței, astfel putând repera butoanele care ne-au fost apăsate și ne-au împins în abis. Prin complementaritate, le putem diminua din intensitate.
Focalizarea conștientă asupra unui lucru sau a unei trăiri, trezește inevitabil ascuțirea intuiției. Iar intuiția, acum trează, va activa funcția internă de „zoom“ care, la rându-i, ne va permite să obținem răspunsurile pe care le așteptăm de foarte mult timp. Toate acele răspunsuri vor explica multe din ceea ce a trăit fiecare dintre noi și ne vor ajuta să înțelegem propriul sine în relațiile cu ceilalți.
Despre relația cu copilul invizibil, ne va vorbi psihologul clinician și psihoterapeutul relațional Gáspár Gÿorgy, în cadrul #EpicTalk2019 – cel mai mare eveniment de promovare a sănătății relaționale, desfășurat anul acesta în data de 26 octombrie, la București.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
