Majoritatea dintre noi nu cunoaștem semnificația noțiunii de traumă și avem tendința de a crede este o problemă mentală, o tulburare psihică sau o boală rară și extremă. Dar dacă v-aș spune că trauma seamănă cu momentele în care ne simțim înțepeniți de frică sau ne prăbușim învinși de groază sau de panică, complet lipsiți de apărare, ce ați crede despre definiția traumei? Probabil că ne-ar trece câteva frisoane și am ajunge să descoperim un adevăr de care prea mult timp ne-am ținut la distanță; și anume că trauma este parte din povestea noastră de viață, doar că nu am știut că ceea ce simțim este o exprimare a traumei.
În ceea ce privește experiențele aversive sau negative, cu mâna pe inimă putem spune că niciunul dintre noi nu a dus și nici nu duce lipsă. Cu toate acestea, putem observa că unii dintre noi le-au depășit mai ușor decât alții, și aici nu mă refer la strategiile clasice de negare a durerii sau de idealizare a realității – ci efectiv la o funcționare sănătoasă.
Atunci când un părinte își exprimă grija prin violență verbală sau fizică, atunci când un profesor crede că predarea se face cu palma peste ceafă sau când rușinarea devine parte din strategiile obișnuite de disciplinare, corpul nostru va reacționa într-un mod aparte, activându-și sistemele de apărare și generând reacții pe care adesea nu știm cum să le interpretăm. Dar astfel de reacții fiziologice spontane pot să apară și atunci când un câine sare să ne muște, când un șofer uită să mai frâneze la trecerea de pietoni sau când un medic ne asigură că intervenția de scoatere a amigdalelor, fără anestezie, nu implică nicio durere. Toate aceste exemple de viață, alături de respingerile din partea semenilor, tratamentele lipsite de omenie sau pierderile bruște, sunt situații care, dacă nu le gestionăm conform nevoilor noastre, ajung să ne fure energia vieții și să ne țină captivi în niște reacții primitive de supraviețuire.
Iar odată ce teroarea s-a activat, și nu știm cum anume să-i domolim vâltoarea, ajungem să descoperim ce înseamnă calvarul unei existențe trăite în cușca anxietății, a rușinii și a disperării. Privind trauma din această perspectivă, putem spune că reprezintă o experiență profundă a unei afecțiuni sau tulburări, dar este și mai revelator dacă o percepem drept o rană care poate fi transformată și vindecată.
Tremurături, frisoane, încercări de restabilizare
În momentele mele critice de viață, adesea m-am surprins manifestând tremurături involuntare, reacții fizice spontane și emoții extrem de intense, iar dintr-o lipsă de educație corespunzătoare interpretam manifestările mele ca fiind nepotrivite, anormale și un indicator clar de patologie.
Lucrurile au început să capete o altă conotație, în urmă cu câțiva ani, când am descoperit munca lui dr. Peter Levine – probabil cel mai influent psiholog în materie de traumă și vindecare – și palpitanta sa teorie despre traiectoria traumei. Potrivit lui dr. Levine, de fiecare dată când percepem un pericol la adresa siguranței noastre sau a celor dragi, mecanismele noastre de supraviețuire se vor pune în mișcare, iar sistemul nostru nervos și corpul se pregătesc de luptă, de fugă sau mai simplu spus de acțiune, mecanisme biologice absolut necesare pentru supraviețuirea speciei umane. Dar sunt și unele situații de viață – cum ar fi un accident, un atac pe stradă, o pandemie sau un abuz sexual – când în ciuda activării pare că nu avem nicio perspectivă sau modalitate de scăpare, iar surplusul de energie interioară ajunge să ne imobilizeze la propriu.
În cuvinte mai simple, toate acele reacții neplăcute pe care le experimentam în momente stresante de viață erau manifestări sănătoase ale corpului meu, iar incapacitatea de exprimarea a acestora poate avea efecte traumatice. Descărcarea energiei de supraviețuire prin intermediul tremuratului sau al frisoanelor, însoțită de conștientizarea și normalizarea a ceea ce trăim, poate fi exact formula secretă care ne ajută să evităm capcana traumei. Dacă în astfel de momente intense reușim să ne abandonăm senzațiilor, dar fără să ne pierdem conexiunea cu sine și resursele noastre interioare, și să simțim prezența sigură a unei alte ființe – care exprimă empatie și compasiune – sistemul nostru biologic de supraviețuire nu-și va pierde buna funcționare, iar încremenirea psihologică nu va prelua controlul asupra noastră.
Bio-logica și înțelepciunea corpului
Tot ceea ce simțim în corp are sens, toate senzațiile și emoțiile își au rostul lor, iar susținerea din partea unei alte persoane este ajutorul psihologic de care avem nevoie pentru a nu ne pierde pe noi înșine și a nu ne deconecta nici de la lumea din jur.
Dacă însă nu înțelegem logica din spatele reactivității noastre și nici nu primim susținerea celor din jur, ne putem pierde foarte ușor în complexul sistem de supraviețuire. Dr. Peter Levine este de părere că tremuratul și convulsiile pe care le simțim în corp, atunci când trecem printr-o experiență primejdioasă, sunt o parte esențială a procesului înnăscut de resetare a sistemului nervos și de reîntregire psihologică.
℗PUBLICITATE
În imaginația mea, toată această avalanșă de trăiri ne poate încețoșa claritatea minții și ne face să trăim cu senzația că suntem într-un tunel întunecat, în care este important să avansăm pentru a vedea din nou lumina. Dacă acceptăm că este normal să nu vedem în beznă, asta ne poate ajuta să avansăm spre punctul de ieșire; dar dacă ne consumăm energia respingând experiența tunelului s-ar putea să ne pierdem pentru mulți ani în alambicatele catacombe ale inconștientului. De asemenea, încurajat de descoperirile lui dr. Levine și ale popularului Gabor Maté, am ajuns să cred că nimeni nu trebuie să traverseze singur acest tunel. Este o așteptare firească ca cineva să ne țină metaforic de mână și să ne însoțească pe acest drum. Avem nevoie de energia creatoare a relațiilor, pentru a avansa în furtunile inerente ale vieții și a ne accepta pe de-a-ntregul condiția umană.
Din cauză că nu cunoaștem scopul multora dintre reacțiile noastre de supraviețuire, pentru că nu avem o educație serioasă a cunoașterii de sine, mulți dintre noi ajung să se sperie de senzațiile și schimbările din corp și efectiv se opun procesului de recuperare.
Multiple drumuri duc spre vindecare
Cea mai puternică experiență de tremurături ritmice mi-a fost dat să o trăiesc la începutul anului 2020, cu câteva săptămâni înainte de izbucnirea pandemiei de Covid-19, când am participat la o călătorie șamanică. Timp de mai mulți ani, m-am pregătit mental pentru această experiență și mi-am instruit frica în așa fel încât să nu-mi distrugă intenția. Cu toate acestea, înainte de experiența propriu-zisă eram cât pe ce să mă întorc din drum și să refuz participarea la acest ritual de împrietenire cu propriul sine. Universul a făcut ca unul dintre cunoscuții mei, un bărbat cu ceva mai multă experiență de viață și înțelepciune, să-mi spună că este firesc să simt frică și că busola în acest caz nu-i frica, ci intenția. Noroc cu acest bărbat care m-a ajutat să-mi accept trăirile, că am ajuns să iau parte la ritualul care m-a purtat în cele mai îndepărtate părți ale universului meu interior și odată cu asta m-am lăsat cuprins de ritmicitatea firească a corpului. Un soi de dans interior, care făcea ca diferite părți ale trupului meu să se implice într-o mișcare complet necunoscută și neobișnuită ființei mele conștiente.
Din punct de vedere științific, aceste mișcări ale corpului sunt modalități prin care sistemul nervos se „scutură“ de efectele experienței/experiențelor zguduitoare și ne „liniștește“ pentru a rămâne vii și gata să facem față pericolelor viitoare. Pot fi asemănate și cu o stare de orgasm extrem de puternic, după care ne eliberăm de tensiune și suntem mai încrezători și mai plini de vitalitate și forță psihică. Aceste reacții fiziologice, pe care adesea le interpretăm negativ, asigură în fapt flexibilitatea întregii noastre funcționări. Iar a învăța cum să trecem prin aceste clipe sau momente ne permite să ne păstrăm arhitectura interioară (psihică și biologică) și sănătatea emoțională. După cum ar spune dr. Levine – ne permite să trăim viața în toată splendoarea și bogăția ei – de la agonie la extaz. Relația intrinsecă dintre răspunsurile noastre spontane și fenomenul larg al rezilienței, fluxului și transformării este tema centrală a cărții Într-o voce nerostită.
Ce presupune deblocarea traumelor și restabilirea stării de bine?
După ce am povestit unui cunoscut despre experiența mea șamanică, m-a întrebat cu uimire dacă toți ce-i care-și recunosc traumele ar trebui să participe la un astfel de ritual. Evident că răspunsul este unul mult mai complex și personalizat. Eu mi-am găsit, cu greu, curajul de a participa la această experiență după ani buni de diferite forme de terapie, după lecturarea mai multor studii și cercetări despre trezirea spirituală și abandonul în necunoscut. Sincer, cred că nici acum nu aș fi făcut acest pas decisiv, dacă nu știam că alături de mine va fi unul dintre cei mai de încredere oameni pe care-i cunosc.
Dr. Peter Levine a dezvoltat timp de mai multe decenii o metodă de intervenție în traumă care urmează un proces de vindecare mult mai apropiat de viziunea mea științifică. Cu toate că m-am bucurat să descopăr în munca sa faptul că și în el există un dram de văzduhism – termen pe care-l folosesc pentru a descrie teorii și practici care nu sunt neapărat dovedite științific, dar care cumva conțin mare parte din adevăr.
Revenind la metoda lui dr. Levine, aceasta implică un număr de nouă pași, iar în baza experienței mele terapeutice vă pot spune că totul depinde de compatibilitatea dinte terapeut și client. Metoda poate fi foarte bună, dacă între cei doi nu există acea conexiune specială, rezultatele vor întârzia să apară. Dacă, însă, simțiți că ați găsit omul potrivit – vindecătorul, cum i se mai spune în unele abordări, deși mie îmi pare o exagerare – iată la ce v-ați putea aștepta:
● Crearea unei relații terapeutice, pentru că în absența acesteia este greu de deblocat energia. Trauma reprezintă o compresie profundă a energiei de supraviețuire, energie care nu a putut să-și ducă la bun sfârșit cursul semnificativ al acțiunii sale, spune dr. Levine în cartea sa. Iar eu vă pot confirma că ședințele de terapie pot facilita eliberarea acestei energii, dacă există o relativă siguranță.
● Atenția va fi îndreptată, din nou și din nou, spre corp. Munca terapeutică cu trauma implică mai mult latura somatică, decât partea cognitivă. Iar majoritatea clienților mei recunosc că-i deranjează într-o primă fază să se îndrepte spre corp, după care recunosc că este doar rezistența la ceva nou și neobișnuit. Ce simți? Ce trăiești acum în corp? Ce ecouri emoționale sunt activate? sunt doar câteva din întrebările pe care le putem auzi din partea terapeutului.
● Stabilirea unei flexibilizări în ceea ce privește relaționarea cu senzațiile și emoțiile, pentru ca acestea să nu fie nici minimalizate și nici exagerate. Trauma ne poate da senzația de blocaj în propriul corp, de lipsă de putere și de control. Dar realitatea ne arată că putem scăpa de acest blocaj, dacă îndrăznim să relaționăm cu trăirile noastre. În fiecare dintre noi există un ritm natural restaurator, spune abordarea somatică, și dincolo de senzația negativă putem lua legătura și cu senzațiile pozitive. Această perspectivă a pendulării este adesea susținută și de practica mindfulness sau abordările axate pe conștientizare.
● Terapeutul suficient de experimentat și de conectat cu propria ființă, nu doar cu protocolul de intervenție, va putea și să găsească dozarea potrivită în ceea ce privește balansul dintre întâlnirea cu durerea și accesarea instinctului de supraviețui. Răbdarea, compasiunea și conectarea sunt elementele cheie în ceea ce privește transformarea traumei.
● Forța noastră rezidă în capacitatea de a acționa, iar atunci când suntem traumatizați suntem răpuși de pasivitate și neputință. De aceea, terapia se axează și pe oferirea unor experiențe corectoare, prin care neajutorarea este înlocuită cu acțiunile active și stăpânirea situației. Mereu îmi răsună în minte cuvintele lui Edith Eva Eger, apropo de diferența dintre mentalitatea de victimă și cea de luptător: De ce eu? vs. Și acum ce pot face? Astfel, terapia poate și chiar este indicat să devină un spațiu în care răspunsurile pasive sunt înlocuite cu altele active.
● În traumă, la fel ca în multe alte experiențe umane, se creează condiționări – în acest caz, legătura puternică este între frică și imobilitate. Cu alte cuvinte, o parte din noi a învățat că atunci când apar frica sau teama – chiar dacă nu le și conștientizăm – salvarea este imobilitate. Ceea ce a reprezentat o defensivă bună cândva, dar care în prezent cel mai probabil doar ne menține starea de blocaj. Secretul este să avem libertatea de a intra și de a ieși din răspunsul înnăscut de imobilitate, pentru că altfel ne pierdem în traumă. Iar terapeutul vă va ajuta să decuplați frica de imobilitate.
● Descărcarea energiei reprimate duce, adesea, la o starea de relaxare. Corpul învață să treacă de la surescitare și încordare, la destindere și eliberare. Acest pas al intervenției este corelat cu balansul dintre durere și redobândirea vitalității interioare.
● Tot acest proces determină și o restabilizare a echilibrului interior, un echilibru dinamic, în care energia circulă fără să fie obstrucționată. Dr. Levine vorbește despre o resetare a modului nostru de funcționare și despre o creștere a rezistenței. Cu alte cuvinte, corpul nostru devine un loc sigur și protector în care putem în sfârșit să coborâm, odată ce am ieșit din exilul minții.
● Reconectarea cu sine este urmată de o reconectare cu mediul și lumea din care facem parte. Trauma ne fură conectarea cu sine, cu ceilalți, dar și momentul prezent. Iar deblocarea presupune și reluarea conexiunilor cu viața din jurul nostru. Iar această deblocare va fi resimțită și de către cei din jur – care percep că ceva s-a schimbat și că relaționarea cu noi este mai simplă și mai naturală. Cu alte cuvinte, ar putea să spună despre noi că suntem mai deschiși.
În final, tot ceea ce ne descrie psihologia somatică sunt niște mecanisme de vindecare care există în noi. Iar dacă ne deschidem mintea și ne îndreptăm atenția binevoitoare spre corp, prin puterea generozității cuiva, avem toate șansele să ocolim trauma. Dar dacă realizăm că lucrurile au stat diferit în ceea ce ne privește, că avem multe traume îngropate în corp, este esențial să știm că acestea nu reprezintă o condamnare pe viață. Iar psihoterapia este o cale prin care ne putem vindeca rănile sufletești, pentru a nu le lăsa moștenire mai departe.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
