„Iubitul meu a suferit de depresie mai demult și în prezent i se administrează o injecție o dată la 6 luni. Nu știu ce injecție i se face. Aș vrea să știu, dacă asta înseamnă că e și schizofrenic. Înseamnă că e un om cu probleme mintale (nebun)? Pot să spun că duce o viață normală, ca un om normal, doar că fumează. Mama mea nu îl acceptă, din cauza asta. Deoarece tatăl meu a fost diagnosticat cu retard mintal – și îi e teamă să nu ajung și eu ca ea. Adică să fiu un om cu probleme mintale. De asta, sunt într-o situație în care nu știu ce să fac. Țin foarte mult la el, am fost împreună, apoi s-a despărțit de mine înainte de Crăciun, dar acum ne-am mai acordat o șansă. Și iar sunt într-o relație urâtă cu mama. Ea a zis că mă dă afară, dacă mă împac cu el și că nici nu vine la nuntă. Eu am 26 de ani. Când am fost prima dată împreună cu el, mi-a zis că nu mai pleacă la Londra. (El, înainte să ne cunoaștem, a stat în Londra – încă de când a terminat liceul – dar mai venea și pe acasă.) Acum, după câteva zile, a zis că trebuie să plece, fiindcă are nevoie de bani. Așadar, eu am considerat că nu e un om de cuvânt. Cum să fac, să îmbunătățesc relația cu mama? Cum să fac, să-l accepte? Nu e nevoie să-l și placă, ci doar să-l accepte. Nu știu dacă vom rămâne definitiv împreună, dar măcar încercăm – din moment ce ținem unul la celălalt. Acum e plecat în Londra și nu poate veni, din cauza situației cu COVID-19. Deși îi este greu acum și lui… că nu are de lucru și i se termină banii. Dar după ce se termină cu situația asta, vine acasă. Deși de-abia aștept să vină, tot îmi este teamă. Că mama se va ține de cuvânt și mă va da afară. Și o să fie un război între ei. Nu știu ce să mă fac. Greșesc, că îmi urmez inima și îi mai acord o șansă? Sau mama are dreptate, iar el e schizofrenic de fapt, nu depresiv? Pot să afirm că, indiferent dacă e vorba de el sau de orice altă persoană, boala asta nu te împiedică să îți întemeiezi o familie. Pentru că mă pun în situația asta și înțeleg cum se simte acea persoană, ca urmare a faptului că nu e acceptată din cauza asta. Trebuie să spun că am încercat să îl uit, să vorbesc cu alții cât timp am fost despărțiți (vreme de 3 luni), dar nu am putut.“
Când am primit întrebarea cititoarei noastre, am hiperventilat. Multă neputință în mesajul ei. Cuvintele scrise nu par a fi de ajuns. Cu ce să încep mai întâi?! Relația cu iubitul?! Relația cu mama? Relația cu un diagnostic de tulburare mintală și impactul relațional al acesteia? Sau relația cu propria persoană?! La a doua lectură, am realizat că pe tot parcursul mesajului se aude vocea unei femei care este foarte bună prietenă cu anxietatea relațională. Se aude zgomotul bătăliei dintre „autenticitate“ (nevoia de a fi în acord cu ceea ce simțim și cine suntem) și „loialitatea relațională“ (față de mamă și față de iubit). Presiunea de a nu dezamăgi pe cineva și, implicit, de a nu pierde relația versus ce anume ar fi mai bine pentru propia persoană.
Cum putem face, astfel încât să ne menținem în acord cu sentimentele, dorințele și acțiunile noastre, în timp ce rămânem într-o relație?
Pornind întotdeauna de la premisa că în acest demers nu putem mulțumi pe toată lumea. E posibil să fim nevoiți să redefinim unele relații, să găsim alte modalități de funcționare a lor, dacă dorim ca ele să continue. Și, în acest demers, partea dificilă este că e posibil să avem nevoie mai întâi să învățăm să stăm de vorbă cu propria persoană, așa cum nu am făcut-o vreodată. Aș încuraja începerea unui demers terapeutic, dacă ne este prea dificil de unii singuri. Sau să ne folosim de cărți, podcast-uri, webinarii ce ne pot deschide un pic calea, deși munca cea grea tot nouă ne revine.
În cazul cititoarei noastre, procesul decizional ar putea începe de la următoarele câteva întrebări:
Care a fost experiența ta în copilărie, alături de un tată cu diagnostic de întârziere mintală? Cum a influențat acest lucru viața familiei tale, din punct de vedere emoțional, educațional, social, financiar și al sănătății?
Ce-ai învățat din experiența mamei tale, ca parteneră a unei persoane cu tulburare mintală? Care au fost învățămintele pe care le-ai tras, ca martoră a relației părinților tăi? Care este limbajul de iubire deprins – al sacricifiului, al remușcărilor, al vinei, al dependenței? Poate, de aici și familiaritatea ta cu diagnosticul, manifestată sub forma atracției atât de mari față de acest partener?!
℗PUBLICITATE
Ce-ar însemna pentru tine să continui relația cu un bărbat pe care mama ta nu l-ar accepta? Ce resurse identifici la tine sau în relație, ca să poți decide să continui relația cu acest bărbat și să vă creați căminul vostru? Care sunt valorile voastre comune, când vine vorba de a vă întemeia o familie?
În mod frecvent, a trăi alături de o persoană ce suferă de o boală psihică sau organică lasă cicatrici și în sănătatea mintală și fizică a celor din jur. Așa ne arată și „Studiul privind experiențele adverse din copilărie“, cunoscut sub numele ACE („The Adverse Childhood Experiences“). Iar experiența de a trăi alături de un părinte cu boală mintală poate avea uneori un impact similar cu cel cauzat de experiementarea unui abuz sexual, abuz fizic, abuz verbal, părinte alcoolic sau dependent de o substanță, părinte condamnat la închisoare sau de pierderea unui părinte, violență domestică, neglijare emoțională, neglijare fizică. Acești factori sunt adesea cumulativi și interdependenți, creând un risc exponențial semnificativ. „Cu cât scorul ACE este mai mare, cu atât crește mai mult predispoziția către boli cronice, boli mintale, dezvoltarea unui comportament violent sau chiar riscul de a deveni victimă a violenței, de a dezvolta probleme financiare, sociale sau emoționale.“ Dar, așa cum cititoarea noastră bine punctează, a avea o tulburare mintală nu presupune a avea mai puține drepturi în viață. Deși ar fi un deziderat social existența unor politici de reducere a stigmatului bolii psihice, adevărul societății în care trăim ne arată că încă mai avem de exersat această atitudine. Și poate că, dacă vom crește suficient de mult compasiunea pentru oamenii de lângă noi, deja suferinzi, aceștia ar găsi spațiul suficient de sigur încât să poată povesti despre boala lor, fără teama că acest lucru îi va defini de aici înainte.
Ca să ne păstrăm autenticitatea relațională, dar și drepturile ca indivizi în relație, este la fel de important și la fel de întemeiat să știm exact ce tratament sau diagnostic are partenerul. E important să cunoști cum l-ar putea influența pe partenerul tău un diagnostic psihiatric, dar și tratamentul acestuia. Ce arii ale vieții lui și vieții voastre ar avea de suferit? Care este evoluția bolii? Care ar fi semnele că s-a produs o decompensare? Există efecte adverse ale medicației psihiatrice, ce pot afecta viața sexuală a unui cuplu. Este important să știi aceste lucruri, pentru a-ți putea ajuta partenerul atunci când lucrurile nu vor merge conform planului, dar și pentru a decide dacă poți rămâne acolo așa cum el are nevoie. Este important să știi aceste lucruri, pentru că ele pun bazele unei comunicări bune în cuplu și creează multă predictibilitate, deci și siguranță.
În cabinet, eu încurajez frecvent partenerii să discute despre toate aceste aspecte, pentru a putea să se susțină reciproc. Dar uneori este atât de dificil și dureros, încât unii oameni decid să încheie relația. Iar în tot acest proces de purtare a unor discuții pe care nu suntem obișnuiți să le purtăm, e posibil să apară sentimente de inadecvare (vinovăție, rușine), dar și ușurarea că găsim suport, încredere – ambele valide, și de o parte, dar și de alta.
Orice relație importantă dintre adulți (fie că e vorba de relația cu mama, fie cu iubitul, cu prietena, cu șeful, etc.) are partea ei de conversații dificile, pe care suntem nevoiți să le purtăm, dacă ne dorim să avem relații cât mai autentice și intime. Pentru că știm că, de calitatea relațiilor noastre, depinde calitatea vieții noastre. Iar baza calității relațiilor noastre stă și în sănătatea emoțională, psihică și fizică a fiecăruia dintre parteneri, precum și în cât anume suntem dispuși (fiecare dintre noi) să facem pentru a le menține.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
