fbpx
skip to Main Content
Un Altfel De Dialog Despre Psihologia Comportamentului Uman, în Timp De Covid-19

De peste o lună și jumătate, suntem într-o avalanșă de trăiri și emoții, îngrijorări și preocupări, iar unele subiecte de natură psihologică sunt încă tabu. În România pandemiei de coronavirus, autoritățile vorbesc mult despre importanța sănătății fizice, dar aparent au uitat de sănătatea psihică. Unii dintre noi se tem de costurile psihologice ale izolării, în timp ce alții se comportă ca și cum emoțiile și sentimentele ar fi elemente opționale în existența lor și a altora. Despre întrebări la care nu vrem să gândim prea mult și despre lucruri care ne interesează pe noi toți, dar ne este greu să le aducem în discuție, am vorbit cu patru experți naționali în domeniul psihologiei și psihoterapiei: Aurora Liiceanu, Ramona Covrig, Loredana Vîșcu și Diana Stănculeanu.

Cât de mare este riscul ca, după perioada de restricții, rata tulburărilor de depresie, de anxietate și a altor tulburări de sănătate mintală să crească în rândul românilor? Și aici nu ne referim la stările de anxietate și depresie obișnuite, ci la acele situații în care persoanele au dezvoltat o tulburare care să le afecteze funcționalitatea în plan personal și profesional.

„Într-un paradox al supraviețuirii în situații de criză, nu ar fi deloc surprinzător ca funcționarea relativ eficientă în această perioadă atât de grea să își ceară plata odată cu dispariția restricțiilor și instalarea stării de relaxare. Va fi un semnal pentru creierul nostru că pericolul se diminuează sau devine gestionabil și că starea de alertă și vigilență crescută nu se mai justifică. Ne vom permite în sfârșit să simțim oboseala, epuizarea, deficitul cu care se confruntă un organism ce a luptat mult, peste măsură, a ajuns la liman scăpând de pericolul iminent și a căzut – pentru că și-a permis să cadă, știind că nu este o cădere definitivă. Fără energia dată de excesul de adrenalină și cortizol, atât de necesare supraviețuirii, corpul și mintea noastră vor simți în sfârșit epuizarea. În cazul unora dintre noi, aceasta va fi poarta de intrare spre instalarea unei tulburări emoționale suficient de semnificative încât să ne afecteze funcționalitatea personală și/sau profesională“ este de părere expertul în terapie cognitiv-comportamentală Diana Stănculeanu.

„Există, fără îndoială, un risc mare ca, după perioada de restricții, care nu va fi absolut imediat o întoarcere la viața de dinainte de restricții, să apară comportamente de neadecvare la un stil de viață echilibrat. Perioada de restricții a dus la stări de confuzie și de mare incertitudine față de viitor. Cunoșteam trecutul, trăiam un prezent confuz, neliniștitor, lipsit de vechile repere cotidiene, iar viitorul părea lipsit de proiecte, indiferent dacă ne referim la viitorul apropiat sau la cel îndepărtat. Raportarea în timp a dus la stări de neliniște, de necunoaștere, de incertitudine. Riscul de care aminteam este diferit de la o situație la alta. Oamenii care sunt în vârstă, unii dintre ei, nu au avut o mare schimbare a stilului de viață și, dacă erau depresivi, această stare de depresie va continua, ținând mai mult de vârstă decât de context. Cei care au lucrat de acasă s-au confruntat cu un alt bioritm, cu o libertate a timpului pe care o vor dori-o și în viitor. Tensiunile din familii se datorează unor interacțiuni între părinți, între părinți și copii, uneori sufocante. Nu exista obișnuința de a fi împreună permanent și, ca atare, acest lucru a dus la alterarea vechilor relații. Cred că izolarea a dus la o mai mare introspecție, la o analiză a felului în care ne trăim viața, iar introspecția nu este o stare confortabilă psihic, poate fi bântuită de regrete, de comparații care duc și ele la nesiguranță și anxietate. Cum voi trăi în viitor? Acest gând, dacă nu e însoțit de certitudini personale, poate duce la depresie și la afectarea felului în care ne gândim viața, alegerile făcute și, evident, profesia/ocupația pe care o avem“, este de părere Aurora Liiceanu, una dintre figurile reprezentative ale psihologiei din România.

În timp ce Ramona Covrig, reprezentantă de marcă a psihologiei adleriene din România, ne-a răspuns următoarele: „Cred că acest episod al pandemiei nu va tulbura peste măsură sănătatea mintală a românilor. Cred însă că, dacă după acest episod trăit în termeni de stare de urgență, va urma un alt episod, la un interval de câteva luni (2-3 luni) în aceleași condiții de distanțare socială și izolare de natură (prin închiderea parcurilor și a locurilor recreative din natură), este posibil ca în societate să apară un grad mare de descurajare și, de aici, un număr important de tulburări psihice. Oamenii sunt ca «neuronii», vor să facă sinapsă, să descarce energie. Avem nevoie să manifestăm interesul social și sentimentul de apartenență la comunitate, prin libertatea de a ne mișca, de a alege, de a avea relații palpabile. Semnul sănătății mintale – după Alfred Adler – este dat de gradul de interes social și empatie manifestat de o persoană. Oamenii sunt făcuți să trăiască alături de oameni, în lume, în comunitate. Continuarea îngrădirii acestei nevoi primordiale (îngrădire necesară) poate naște în noi suferințe și patologii noi. Dar să rămânem optimiști. În decursul vremurilor, românii au cunoscut destule îngrădiri și lipsuri (doar că n-au fost denumite «pandemii»), iar când au avut ocazia să își câștige libertatea, s-au regenerat.“

Curiozitatea noastră nu s-a oprit aici, așa că am adresat aceeași întrebare și altor doi psihoterapeuți – unul specializat în psihoterapia integrativă și altul, în terapia cognitiv-comportamentală.

Loredana Vîșcu, cadru universitar și vicepreședintă a Asociației de Cercetare, Consiliere și Psihoterapie Integrativă ne-a spus: „Consider că riscurile ne vizează și mă gândesc la mai multe forme de adaptare. Adaptarea la altceva de cum a fost până la începerea pandemiei – cu referire la planul personal, un efort de adaptare la ceva ce diferă de cum am știut să ne adaptăm și la a trăi cu frica de a nu ne contamina, o stare de alertă permanentă referitoare la menținerea restricțiilor și a precauților. Adaptarea la noi provocări profesionale – cu referire la ce ne mai așteaptă la locul de muncă, cum ne raportăm unii la alții în interacțiunile zilnice profesionale. Devenim mai apropiați unii de alții sau ne înstrăinăm de frica unei posibile contaminări? Mai rămân sau nu la actualul loc de muncă sau voi rămâne în șomaj? Cum pot să mă obișnuiesc cu teama asta, de a nu avea un loc de muncă? Declanșarea stresului posttraumatic – cu referire la neînchiderea ciclului experiențial trăit în izolare. Dacă vom reintra în izolare, în carantină? Cum voi rezista la o altă izolare, cu ce surse financiare?“

În toată perioada de restricții, autoritățile au avut în vedere doar sănătatea fizică și s-a vorbit prea puțin sau aproape deloc despre sănătatea psihică. Ce ne transmite acest aspect despre importanța sănătății mintale în România? Este posibil ca, în țara noastră, sănătatea mintală încă să mai fie considerată o parte opțională, atunci când vine vorba despre starea de bine?

„Poate, dacă sistemul de sănătate națională ar fi fost robust în vremea pandemiei, iar autoritățile ar fi fost pregătite să întâmpine această situație dificilă, ar fi putut vorbi mai mult și despre sănătatea mintală a românilor. Dar pentru că dintotdeauna a existat o datorie uriașă față de pacientul român, în ceea ce privește grija față de acesta, rămâne încă neaccentuată tema sănătății mintale. Când vremuri mai bune vor veni pentru sistemul de sănătate din România, atunci și autoritățile vor putea înlocui obișnuita sintagmă «sănătatea fizică» cu sintagma «sănătatea fizică și psihică a poporului român». Virusul produce o afectare fizică imediată, din momentul contaminării, și nu una psihologică. Acesta este, poate, mesajul: «Urgența este sănătatea fizică! Dacă vom birui, ne vom gândi și la sănătatea mintală, precum și la efectele pandemiei asupra românului.» Dar să reținem că, în orice vremuri ne-am afla, de sănătatea fizică și psihică ar trebui să ne ocupăm cu toții. Echipe de psihologi, psihoterapeuți, consilieri psihologici au oferit în perioada pandemiei și încă mai oferă sprijin psihoemoțional gratuit online personalului medical aflat în linia întâi, persoanelor aflate în carantină sau autoizolare, vârstnicilor, părinților și copiilor. Societatea civilă ocupă un loc foarte important în întreținerea stării de bine a populației“ este de părere Ramona Covrig, fondator al Institutului de Psihologie și Psihoterapie Adlieriană din România.

Aurora Liiceanu, doctor în psihologie și autoare a multor cărți de specialitate, afirmă: „Psihologii au atras atenția asupra efectelor psihologice ale izolării, dar accentul a fost pus pe sănătatea fizică, pe ideea de boală, și nu pe cea de sănătate psihică și stare de bine. În mod firesc, doctorii pun accent pe somatic, deși chiar și ei recunosc că starea psihică poate influența mult starea fizică, somatică. Până la urmă, este vorba și despre o relație de putere între discipline și formații profesionale diferite. O relație echilibrată între cei care se ocupă de sănătatea fizică și cei care se ocupă de starea de bine din perspectivă psihologică nu pare să existe. Poate că nu este întărită în formarea doctorilor relația dintre psihic și corp, ideea de «psihosomatic».“

În timp ce dr. Vîșcu, profesor în Catedra de Psihologie a Universității „Tibiscus“ din Timișoara, conchide: „După cum se gestionează situația pandemiei, deducem că sănătatea mintală a fost în România un concept studiat tangențial în cadrul disciplinelor clinice din programele universitare de la Psihologie, Medicină, Asistență socială, Filosofie, Teologie… O explicație ar fi că a existat o prea puțină implicare din partea celor ce puteau și au avut posibilitatea să spună (chiar noi, psihologii, medicii, asistenții sociali etc.) și o altă explicație, cu durere menționez… oare, nici după zeci de ani, psihologia nu a prins rădăcinile binemeritate în țara noastră?“

Terapeutul Diana Stănculeanu punctează, pornind de la părerea Organizației Mondiale a Sănătății: „There is no health without mental health. [Nu există sănătate, fără sănătate mintală.] Iar aceasta din urmă e definită de o stare de bine, psihologică și emoțională. Eforturile OMS în domeniul sănătății mintale vizează promovarea stării de bine din punct de vedere emoțional, prevenirea tulburărilor de sănătate mintală, protejarea drepturilor la sănătate și îngrijire a persoanelor afectate de o tulburare de sănătate mintală. Putem observa, așadar, că sănătatea mintală înseamnă mult mai mult decât doar prezența sau absența unei tulburări și are legătură cu calitatea vieții noastre. Cultura sănătății mintale în România este încă impregnată de stigmă, definiții limitative și sărace, circumscrise cel mai adesea conceptului de boală și spațiului intra-spitalicesc. Deși în ultimii 30 de ani s-au făcut progrese enorme în abordarea sănătății mintale – în sensul în care, iată, nu o mai legăm doar de boala psihică, ci vorbim de necesitatea cultivării ei la școală, în comunități, la locurile noastre de muncă, în relațiile noastre interpersonale, în definirea calității vieții noastre – este departe de a constitui o prioritate pentru decidenți. De asemenea, încă ne lipsește o perspectivă completă a impactului pe care o sănătate fizică deficitară ori expusă la riscuri îl are asupra sănătății mintale. Străvechiul Mens sana in corpore sano încă nu înseamnă foarte mult pentru noi. Știm cu certitudine că un corp sănătos este departe de a garanta o «minte (suflet) sănătoasă»; dar, prin concretețea sa, corpul încă rămâne prioritar în eforturile noastre de a rămâne sănătoși.“

Viața unora dintre noi s-a schimbat dramatic, iar aici ne referim la elevii care s-au trezit că școala s-a mutat într-un calculator sau la părinții care muncesc nu de acasă, ci cu toată casa. Desigur și la cei care, din păcate, și-au pierdut joburile, chiar dacă numai pentru o vreme. Dar și la aceia dintre noi care nu au putut participa la înmormântarea celor dragi sau nu și-au putut întâmpina în familie nou-născuții. Care sunt costurile ascunse ale acestor schimbări și pierderi? Sigur că o bună parte dintre noi, românii, suntem „crescuți“ să părem de neclintit în fața durerii, dar este bine să trecem peste astfel de perioade grele ca și cum ar face parte din viața obișnuită? Sau mai degrabă aceștia sunt indicatori ai faptului că avem niște traume adânci și copleșitoare?

Iată ce crede Loredana Vîșcu, psiholog și psihoterapeut cu o experiență vastă în domeniul practicii clinice: „Consider că, după ce am stat și stăm să ne jelim neputința, durerea generată de pierderi, nu ne rămân decât două variante: să continuăm să stăm la pământ sau să ne ridicăm, dar altfel decât ne-am ridicat până acum. În acest «altfel» stă lecția ce am primit-o fără voia noastră toți. Ridicați de la pământ, avem un singur drum: drept în față. Mai mult ca oricând, devenim conștienți (ba chiar și credem) că resursele sunt, în primul rând, în noi înșine și, apoi, în puținul pe care i-l dăm celuilalt din preaplinului nostru. Devenim mai puternici atunci când ne recunoaștem vulnerabilitatea și chiar facem ceva pentru a deveni mai rezilienți, dar numai când facem acel ceva în beneficiul nostru și al celuilalt. Încercările fac parte din existența noastră, nu știu dacă ajută să ne jucăm rolul de neclintiți – că suntem bravi fiindcă așa am ingurgitat. Personal, mă ajută să îmi recunosc neputința. Și mă dezvolt începând chiar din acel punct al micimii mele, transformând fiecare minus identificat într-un plus al existenței mele.“

℗PUBLICITATE


În completare, Ramona Covrig, psihoterapeut și formator în psihoterapie, cu o impresionantă practică clinică, conchide: „Se pare că viața nu poate fi completă fără suferință, fie că ne-o dorim sau nu, fie că o anticipăm sau nu. Dar poate că cea mai importantă este atitudinea în fața suferinței și ceea ce învață copiii noștri atunci când trecem împreună prin ea. De această atitudine va depinde major dacă ne vor copleși costurile ascunse sunt vom rămâne funcționali. Când întrebi un copil despre ce i se întâmplă în legătură cu școala, e posibil să-ți răspundă că este mulțumit că nu mai trebuie să meargă la școală, dar că e greu pentru el să se ocupe și să se descurce cu toate sarcinile primite la fiecare materie sau că suferă deoarece nu se poate întâlni cu gașca sa. Poate, îți va spune că în sfârșit este lăsat să se folosească de telefon (acolo unde există) sau de computer ( acolo unde există), fără restricțiile anterioare pandemiei. Dacă întrebi un părinte, probabil, îți va spune că trebuie să își ajusteze întreaga viață astfel încât să poată munci, găti, odihni – toate acestea, în interiorul casei. Este nevoie de timp pentru reflecție. O astfel de noutate are nevoie de timp, pentru a fi aprofundată și pentru a dobândi controlul asupra ei. O întreagă «industrie» s-a oprit brusc și toți protagoniștii sunt, pentru o vreme, încă în etapa în care mai au nevoie de timp ca să înțeleagă cum să se raporteze la acest eveniment unic. La fel este și cu doliul și suferința. Învățăm cum să ne plângem morții (deși ne opunem ideii de a fi absenți la înhumare), cum să îi petrecem de la distanță (deși ne luptăm să fim lângă ei), cum să ni-i păstrăm în inimă (așa cum îi știam când erau bine) sau cum să le aprindem o lumânare (deși cimitirele sunt închise ori păzite). Nimic din ceea ce ni se întâmplă nu ne este familiar. Trebuie să avem curajul de ne da voie să admitem că suferim. Acesta este primul pas spre vindecare și spre evitarea unor căderi ulterioare. Ce e de suferit, să suferim acum; ce e de plâns, să plângem acum; ce e de strigat, să strigăm acum – pentru că acum e vremea pandemiei.“

„Nimic din ceea ce ni se întâmplă de câteva luni încoace nu este ceva obișnuit. Am menționat anterior atributele acestei situații: noutate și imprevizibilitate, ambiguitate și incertitudine, periculozitate. Omului contemporan îi plac impredictibilul și noutatea, dacă vin sub forma unui loc nou pentru concediu, a unei promovări neașteptate, a unei romantice cereri în căsătorie sau a unei petreceri surpriză. În rest, funcționăm bine în rutină și predictibilitate. Iar pentru ceea ce este greu, ne place să fim pregătiți, să avem timp pentru a aloca resurse. Nu am avut acest timp, nimic nu pare să ne fi pregătit conștient și rațional pentru ceea ce trăim acum. De aceea, mulți dintre noi și-au activat alarmele primitive ale creierului, sistemele de «luptă sau fugă», mecanismele de supraviețuire, care își dovedesc eficiența pe termen scurt și își cer plata pe termen lung. Costurile vor fi diverse, după reziliența fiecăruia: oboseală, epuizare, anxietate, depresie, o stare de alertă generalizată, pierderea încrederii în ceea ce părea a fi certitudinea unui stil de viață. Nu este nevoie să fi trăit traume copleșitoare, pentru ca aceste costuri să fie plătite. Dar, în absența traumelor, în prezența rezilienței, o astfel de situație de criză vine nu doar cu pierdere, ci și cu câștig. Mulți dintre noi își vor face curățenie în viață, valori și priorități și își vor aminti nu doar ce este cu adevărat important, ci să și trăiască în acord cu ceea ce este cu adevărat important“, consideră unul dintre formatorii principali ai Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie, Diana Stănculeanu.

Părerea Aurorei Liiceanu este următoarea: „Sigur, viața s-a schimbat și interdicțiile afectează diferit oamenii. Cei din showbiz suferă că nu se mai pot expune publicului, de care depind cam prea mult, ca atare latura lor exhibiționistă este mult în declin. Cei din IT sau din ocupații care țin de munca individuală sunt mai puțin afectați. La aceștia, partea relațională și ierarhia sunt mai afectate. Un șef nu mai are posibilitatea să-și controleze subalternii așa cum o făcea înainte, când contactul fizic era o oportunitate de a-ți trăi puterea poziției profesionale. Și în mediul familial raporturile de putere se schimbă, se negociază diferit între părinți și copii, ba chiar și între părinți. Poate că unii copii mai mari se maturizează asistând la trăirile părinților față de condițiile de viață, resursele de supraviețuire și incertitudinea viitorului. Am văzut destul de palide încercări de a introduce în educația pentru viață a copiilor (și chiar a adulților) ideea de imprevizibilitate a vieții. Vom trăi cu acest virus – ni se spune, lăsând să se înțeleagă că viața are și un aspect necontrolabil și, deci, deși pare trist, acesta este adevărul. Inocența tinerilor și ignoranța adulților sunt asaltate de această idee. Unii o pot lua ca pe o atracție către libertate și aventură, alții către echilibru și cumpătare.“

Cum se explică faptul că, în toată această perioadă complicată, mulți psihologi au evitat sau au preferat să nu-și exprime cunoștințele în social media? Este vorba despre faptul că nu au o relație prea bună cu tehnologia? Am putea spune că tagma psihologilor a ratat, iarăși, ocazia de a aduce psihologia științifică mai aproape de comunitate? Este clar că mulți români nu au o prea mare încredere în psihologi și nici în munca acestora, dar asta s-ar putea să fie și din cauza lipsei de reacție a unora dintre psihologi și psihoterapeuți?

„Aici am un răspuns onorant la adresa profesiei (nu că întrebarea n-ar fi onorantă!). Această profesie este, în general, o profesie discretă, desfășurată în principal în liniștea cabinetului și în intimitatea relației psihoterapeutice dezvoltată de pacient și psihoterapeut/consilier. Acesta ar fi un motiv pentru care psihologii să nu fie foarte prezenți în social media. Mai există și posibilitatea ca psihologii să fie prezenți și să le fi ratat noi emisiunile, interviurile, prezentarea, live-ul sau înregistrarea. Dar ei sunt prezenți în cabinetele lor de consiliere si psihoterapie online, scriu deja la studiile lor de caz, au propriile idei despre efectele pandemiei și, poate, sunt la fel de afectați de pandemie. O colegă psihoterapeut mi-a spus într-una din zilele acestea că «în ciuda aparențelor, și psihoterapeuții sunt oameni». Telefoanele lor sunt deschise, ei sunt contactați și au activitate. Cu adevărat, acum este vremea profesiei de psiholog, iar necesitatea de a consulta, spre exemplu, specialiști în consiliere sau psihoterapie devine imperioasă. O profesie este mai bine recunoscută în societate, mai ales când apare nevoia/necesitatea de a o practica (nicio reclamă nu este mai eficientă pentru un serviciu oferit comunității, decât atunci când este nevoie de acesta). Când societatea va considera că această nevoie există, ne va găsi aici. Dar cred că această profesie nobilă va rămâne totuși discretă, așa cum îi este întreaga mișcare. Iar încrederea se câștigă treptat, prin fiecare interacțiune personală“, completează Ramona Covrig, unul dintre psihologii care militează activ pentru integrarea psihologiei în comunitate.

Expertul în sănătatea psihologică și relațională Diana Stănculeanu afirmă: „Probabil că prezența redusă a psihologilor în comunitate este un indicator al nivelului de dezvoltare a domeniului sănătății mintale în România. Este un domeniu despre care se vorbește de puțină vreme (să nu uităm, de pildă, că Facultatea de Psihologie a fost închisă în perioada comunistă), comunitatea profesioniștilor în sănătate mintală este încă tânără și cu experiență puțin consolidată, iar abordarea comunitară în domeniul sănătății mintale din România are mai puțin de două decenii de viață. Cât despre tehnologie și psihologie, recunosc că și mintea mea a fost vizitată de o prejudecată, care îmi șoptea că ecranul nu lasă relația să crească. Ei bine, din fericire, am (re)descoperit că mecanismele conectării interumane sunt atât de puternice, încât niciun ecran nu le poate bloca. Dar este nevoie de un efort suplimentar de consolidare a competențelor digitale și de flexibilitate pentru a ne reașeza practicile profesionale pe baze noi. Să nu uităm însă că, înainte de a fi profesioniști în domeniul sănătății mintale, suntem oameni – cu resurse diferite pentru reacție și adaptare la noutate și pericol.“

Iar Loredana Vîșcu spune: „Fiecare a reacționat în felul său și chiar mă întreb dacă, în momentele de maximă spaimă, au fost psihologi sau oameni? Iată, vă răspund prin întrebări… Câtă disponibilitate am avut eu, ca psiholog, să învăț să lucrez ori să mă dezvolt online, prin interacțiunea cu alți colegi psihologi, clienți, pacienți? Am eu, ca un om modest profesional, un aport în a face ceva, pentru ca semenul meu să priceapă cu ce mă ocup? Unde este curajul meu de a mă expune în fața unei camere video de laptop și, mai ales, de a vorbi pe înțelesul interlocutorului, astfel ca el să mă poată pricepe? Sau… dacă am ratat acum ocazia de a spune autentic ce simt, cred, gândesc în primul rând ca om, să nu îmi mai permit ca în viitor să mă mai mint frumos pe pagina de Facebook – site cu tot felul de citate motivaționale, dar atent selectate din efervescența neuronală a altora – fără să recunosc sursa…?“

Dacă ar fi să faceți câteva recomandări pentru perioada de după 15 mai – sigur că nimeni nu poate anticipa corect ce se va întâmpla – dar… Ce i-ați sfătui pe români, pentru a reveni într-un mod mai sănătos (din punct de vedere psihologic, emoțional și relațional) la activitățile de la nivel comunitar (aici ne referim la trafic, job, ieșiri masive din casă)?

Aurora Liiceanu ne răspunde: „Văd că unii cred că oamenii se vor schimba, alții cred că se va reveni în frenezie la așa-zisa normalitate a trecutului, a perioadei pre-coronavirus. Cei care cred că oamenii se vor schimba pledează și pentru respectul pentru planeta pe care o locuim, împreună cu plantele, animalele, microbii, bacteriile și virușii. Poate că au citit cartea lui Jean Dorst, Înainte ca natura să moară, apărută cu mai bine de 50 de ani în urmă… Pentru că, dacă natura moare, murim și noi (ca parte a acestui mare și complex organism care este planeta). Alții vor căuta adrenalina în orice fac, vor dori experimente periculoase, pentru că viața este o aventură. Vor căuta mulțimile, vor umbla bezmetici prin lume în numele unui nomadism hedonist fără noimă. Planeta noastră e minunată, diversitatea este miracolul vieții. Hotelurile cu all inclusive nu-ți expun decât partea cea mai neînsemnată și precară a acestei lumi. Desigur că unii oameni se vor schimba, își vor cântări mai atent alegerile, consumul, comportamentul, dar cred că vor fi o minoritate. Vor rămâne mulți cu mitocănia din trafic, cu grătarele și scandalurile, cu tatuajele nefericite, dar vizibile social și cu dorința de a trăi «viața ca o pradă».“

„Mă bucur să văd deja în spațiul public o înlocuire treptată a lui #stauacasă cu #amgrijă. Este un efort de responsabilizare personală cu impact asupra siguranței colective în care eu aleg să am încredere și care, tradus în comportamente specifice, ar putea însemna, printre altele:

  • În măsura în care resursele tale personale, economice și profesionale îți permit, alege să stai încă acasă, cât se poate de mult.
  • Atunci când vei ieși, respectă regulile de siguranță: distanțare fizică, purtarea măștii, limitarea contactului.
  • Exersează cu generozitate și încredere contactul vizual – zâmbetul ne va fi ascuns de mască, dar ce nu se vede pe buze, se reflectă în privire.
  • Bucură-te de fiecare întâlnire în parte, acordă-i timpul, atenția, respectul și recunoștința cuvenită! Dacă ai 10 prieteni de care ți-a fost dor, nu este nevoie să îi vezi pe toți odată; bucură-te de fiecare în parte pe rând și pe îndelete, căci doar așa bucuria regăsirii va fi deplină.
  • Ai grijă de seniorii din comunitate – ei sunt părinții sau bunicii cuiva. Dă-le spațiu și prioritate în supermarket, autobuz sau pe trotuar, însoțind atitudinea ta de un zâmbet blând și răbdător“ încheie Diana Stănculeanu.

În timp ce Ramona Covrig, ne recomandă următoarele lucruri: „Cel mai bun psihoterapeut rămâne natura și legătura sănătoasă cu aceasta, așa că le recomand semenilor mei să ia în posesie pădurile, malurile mării, cerul și stelele, în general natura. În legătură cu interacțiunile noastre sociale, va trebui să ne amintim în fiecare moment că suntem responsabili pentru viața noastră și, în egală măsură, pentru viața celor cu care ne interacționăm. Ne vom amuza, sper, de coatele sau pantofii pe care îi vom lovi în semn de salut, ne vom plânge de masca de protecție, dar odată ajunși la locul de muncă, ne vom relua viața profesională. Să ne scoatem bicicleta sau trotineta din garaj/balcon și să ne pregătim pentru marea provocare post-pandemie, ținând cont ca virusul n-a plecat dintre noi – încă. Să avem grijă unii de alții. În timp ce ne legăm în fiecare dimineață șireturile de la pantofi, pregătindu-ne să ieșim din casă, trebuie să ne măsurăm doza de empatie și de interes social, ca și cum am lua temperatura inimii.“

Iar Loredana Vîșcu răspunde scurt și la obiect: „Recomandările sunt cele pe care mi le dau mie însămi: înțelepciune, răbdare, grijă, analiză de pe acum făcută în privința nevoilor restructurate, analiza a ceea ce vreau să fac de acum încolo, analiza rolului meu în viața celuilalt, într-o modalitate sănătoasă de interacțiune.“

În perioada aceasta de criză, ca și până acum, PaginaDePsihologie.ro reprezintă o sursă sigură de informare, atunci când vine vorba despre sănătatea noastră psihică și emoțională. Iar pe conturile de social-media ale Paginii de Psihologie, găsiți nenumărate idei practice și ușor de aplicat. De asemenea, vă recomandăm seria de întâlniri online #PsihologiaCrizei.

Pagina de Psihologie

Informații utile, articole de psihologie, o agendă a activităților și evenimentelor din sfera psihologiei, magazin virtual. Împarte informația - sănătatea relațiilor noastre este cea mai importantă resursă pe care o avem.

Back To Top
×Close search
Caută