Visăm să devenim părinți și ne spunem, mai mult sau mai puțin fățiș, că nu vom fi precum îngrijitorii noștri, că vom fi flexibili, ba chiar ne încăpățânăm să fim cei mai buni prieteni ai copiilor noștri, promițându-ne nouă înșine că nu îi vom certa și că toate vor decurge exact așa cum le proiectăm.
Dar, prin acest deziderat idilic, pierdem din vedere faptul că noi, în calitate de părinți, nu suntem perfecți, că avem o sumedenie de defecte (și este perfect normal să le avem), că vom greși în mod sigur față de copiii noștri, dar că, per total, ne vom da toată silința să fim cei mai buni părinți pentru ei.
Desigur, ne setăm pretenții față de cei mici, sperând că ei vor fi varianta pe care noi nu am putut s-o atingem, la vârsta lor, și vrem să-i facem să învețe lucruri pe care nici noi nu știm să le realizăm.
În egală măsură, specialiștii din domeniul sănătății relaționale ne sfătuiesc să ne deschidem orizonturile și să fim curioși la toate provocările pe care le au copiii noștri, ajutându-i prin susținere adaptată nevoilor și vârstei lor.
O istorie care se repetă
După cum spune dr. Ann-Louise Lockhart (psiholog de copii și coach parental), afiliată site-ului gottman.com, perseverența pentru a învăța lucruri, atât prin ceea ce se numește condiționare clasică (de exemplu, un anumit comportament este asociat unui adjuvant ce induce repetarea lui) ori operantă (ce se realizează prin coerciție și recompensă), este mai mult decât benefică. Poate nu degeaba există sintagma „repetiția este mama învățăturii“, întrucât acesta este mecanismul familiarității, chiar dacă repetăm lucruri pe care le dorim ori care nu ne fac neapărat plăcere.
Însă, fără a testa o anume situație sau un comportament, nu avem cum să știm dacă acționăm corect sau dacă greșim, iar în urma reușitei ori a eșecului, putem să ne deslușim și să deliberăm dacă am primit o lecție sau am câștigat o nouă experiență. Din lipsă de timp, de răbdare și de atenție, uităm să remarcăm toate aceste aspecte, astfel că ne trezim în fața faptului împlinit, observând, cu stupoare, cum ajungem să punem în practică exact ceea ce nu ne doream, ceea ce am întâlnit în experiența noastră de copii, pe care ne promisesem, la începutul drumului numit parentaj, să nu o transmitem mai departe.
Un truism simplu spune că, odată și-odată, tot vom avea o atitudine nepotrivită, care să sădească un dram de incertitudine în ceea ce privește alegerile noastre, fie că vorbim de membri ai familiei ori de prieteni sau de colegi; motiv pentru care persoanele ușor influențabile își pot schimba părerile în funcție de ceea ce apreciază ceilalți, dar important de reținut este ideea ca noi înșine să trecem lucrurile prin filtrul liberului arbitru, pentru a distinge dacă decizia este deliberată ori condiționată de atare persoane sau chiar de teama de a nu fi pedepsit ori criticat.
℗PUBLICITATE
Cu toate acestea, riscul de repetare a unei situații este major, fie că ne dorim să retrăim o circumstanță ori că suntem efectiv puși în fața unui astfel de moment, și este important să facem în așa fel încât experiențele ulterioare să ne aducă plusvaloare și, în niciun caz, să ne provoace durere.
Cum facem să accelerăm ritmul învățării și să întrerupem ciclul repetitiv, pentru a opri perpetuarea anumitor pattern-uri nocive?
Dr. Lockhart ne sfătuiește să ne radiografiem tiparele de comportament cât se poate de detaliat. Acest lucru nu poate fi realizat cu precizie exactă, însă, cât se poate de obiectiv, el poate fi realizat prin identificarea elementelor declanșatoare ce ne fac să reacționăm în anumite feluri vizavi de atare situații, având drept „instrumente“ un jurnal, înregistrări video ori social media. Putem, astfel, să ne dăm seama ce ne deranjează, precum și dacă acesta este un element punctual sau un simbol general valabil pentru situații asemănătoare.
Pe scurt:
- Elementele declanșatoare sunt butoanele sensibile care se „apasă“ ori de câte ori ne regăsim în anumite scenarii de viață (fie că sunt noi, fie că sunt repetitive); obiectivarea lor ajutându-ne să ne detașăm, pentru o mai bună introspecție. Este înțelept să fim curioși și să ne întrebăm: Ce m-a făcut să am această reacție? Ce a activat în interiorul meu?
- Colectarea răspunsurilor comportamentale trebuie făcută într-un context din care lipsesc rușinea și vinovăția. Suntem interesați să ne conștientizăm reacțiile comportamentale automate și să descoperim ce facem, la modul real, într-o anumită situație dificilă. Atunci când am văzut negru în fața ochilor, ce am făcut? Cum am reacționat în momentul în care copilul a trântit farfuria pe masă? Care a fost reflexul meu atunci când i-am văzut pe copii certându-se iar?
- Anamneza modelelor de comportament poate fi un proces mai sinuos, întrucât necesită, la rândul său, o introspecție mai atentă și, onești fiind, ne dăm seama că nu suntem cei mai sinceri indivizi, când ne raportăm la propria persoană. De cele mai multe ori, ne este teamă de noi înșine, deoarece tindem să credem că ne-am putea pierde încrederea în propria persoană, ne-am putea debarasa de filtrele sociale și ne-am redescoperi în variantă crudă, brută, nealterată, așa cum, poate, nu ne place de noi. Ideea este să vedem ce putem face diferit în viitor. Cum să avem un răspuns comportamental mai înțelept și congruent cu valorile noastre de viață? Ce i-ar prinde mai bine copilului în interacțiunea cu noi?
Este de dorit ca acest parcurs să fie realizat cu blândețe, ghidat și țintit, de preferat cu însoțirea unui specialist în sănătate relațională, care, prin experiența sa, să ne poată facilita înțelegere și cunoaștere de sine, dar care, totodată, să poată „croșeta“ întrebări menite să reliefeze atât momente, cât și elemente care au condus la anumite reacții individuale, ce, asemenea unui joc de domino, au declanșat adevărate avalanșe relaționale, bazate pe frici, angoase, emoții greu de gestionat.
Este sănătos să realizăm că niciodată nu este prea târziu să ne dezobișnuim de lucruri nocive, de cutume pe care, uneori, poate nici nu le conștientizăm, și că este necesar și suficient să le identificăm, pentru a nu ajunge să prevaleze în educația și formarea copiilor noștri ori în interacțiunile cu alți semeni.
Din rolul de mătușă implicată în viața nepoților mei, cred că este de apreciat orice încercare de a ne depăși condiția și de a căuta să devenim varianta noastră cea mai bună, atunci când avem copii, dar, în egală măsură, sunt de părere că nu este musai să facem din acest scop o obsesie, evoluția fiind una firească atunci când realizăm pași conștienți în acest sens, fără a sări peste etape și a ne prezenta în fața celor mici într-o manieră artificială, mimând idealuri. Pentru mai multe sfaturi utile, vă recomand trei dintre cărțile mele preferate de parenting: Copilul invizibil, Parenting: cum să creștem copii inteligenți emoțional și Inteligența parentală.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
