skip to Main Content

Orice mamă bună este câteodată și puțin rea… Mda, un gând care, uneori, poate fi greu de dus în societatea actuală, unde cu toții tânjim să fim doar buni și niciodată răi. Însă, ce înseamnă „bun“ și ce înseamnă „rău“ și cum s-ar vedea o scenă din viața reală din două unghiuri diferite?

Betsy de Thierry, psihoterapeut și traumatolog, compară parentingul cu recenzia unei cărți de pe Amazon: cei care apreciază cartea nu spun mare lucru de ea, iar cei care scriu, furnizează răspunsuri mixte, care te pot băga în ceață. La fel ca în parenting, când lucrurile merg parcă de la sine, nimeni nu ne spune ce treabă minunată facem și nici măcar noi nu recunoaștem că ne pricepem, e cumva de la sine înțeles că trebuie să ne pricepem să fim părinți. Pe de cealaltă parte, când lucrurile încep să scârțâie, din diverse motive, ne gândim că nu facem nimic bine, că ne stricăm copiii, că uite ce nemulțumiți sunt, că nimic nu le convine și noi nu ne descurcăm. Vinovăția intră pe ușa din spate și, uneori, e prea mare și greu de dus.

Realitatea parentingului

Adevărul este că o relație părinte-copil nu va fi mereu roz cu floricele, cu duioșie, înțelegere și executare. Ea va fi, uneori, marcată de discuții în contradictoriu, poate, de un ton ridicat, trântit de uși și spus cuvinte mai puțin drăguțe. Nu e o relație de prietenie aici (și, să fim sinceri, și acolo mai apar discuții), e o relație de ghidaj, plină de responsabilitate și grijă pentru cel mai mic dintre noi. Părintele deține frâiele, însoțește copilul, îl ajută să înțeleagă lumea și îl protejează – de aceea avem reguli, avem limite și uneori, consecințe.

Din perspectiva teoriei atașamentului, ne dorim ca ai noștri copii să învețe că lumea e un loc sigur, că se pot baza pe noi, adulții, să le răspundem nevoilor fizice și emoționale, astfel încât ei să se simtă în siguranță și protejați. Iar când spunem nevoi emoționale, avem în vedere faptul că acționăm drept coreglator al emoțiilor copiilor noștri (vezi mai multe aici).

Parentingul perfect nu există, iar acest lucru e știut din 1960 (!) când psihanalistul Donald Winnicott a definit termenul de „atașament suficient de bun“, care explică nevoia copilului de a fi în contact, în mod constant, cu un adult disponibil și care poate oferi predictibilitate, fiind, totodată, normal să existe fluctuații în ceea ce privește nivelul de atenție și conștientizare (respectiv, a fi receptiv la „aici și acum“, a fi curios în ceea ce privește ce ar putea cauza un comportament al copilului, la „a răspunde“ în loc de „a reacționa“, a fi pe deplin conectat la emoțiile și corpul tău). Conceptul de „suficient de bun“ a fost ulterior preluat și conceptualizat de Gottman, care ne vorbește de „părintele suficient de bun“, care e nevoie să îndeplinească nevoile copilului în proporție de aproximativ 70%, pentru ca lucrurile să iasă ok. Dincolo de procente, copiii au nevoie să intre în contact și cu emoțiile mai puțin confortabile ale părintelui, tocmai în ideea de a normaliza și ce simte el, uneori. Pentru că, altfel, pot deveni „greșit“ sau „stricat“ dacă eu simt furie, fac tantrumuri și mama e mereu zen, calmă și blândă, chiar și când o lovesc, de exemplu.

℗PUBLICITATE



Întuneric în lumină, rău în bun

There is light in every darkness ‒ spune o vorbă în engleză. Așa și noi, părinții, în toată bunătatea noastră, uneori putem fi răi, din perspectiva copilului nostru. El poate să nu fie de acord cu anumite limite sau reguli, cu anumite planuri care nu coincid cu dorințele lui. Și dacă atunci când copiii sunt mici, își exprimă emoțiile puternice printr-un tantrum, pe măsură ce cresc verbalizează mai bine dezacordul („Ești cea mai rea mamă!“; „Ești o urâtă!“; „Ești o proastă!“), dar nu în cea mai coerentă formă. Iar aici, vă invit, din nou, să ne păstrăm vie curiozitatea și să îi ajutăm să își găsească maniera potrivită de exprimare a dezacordului:

  • „Pare că nu ești de acord cu ceea ce am propus“;
  •  „Simți furie acum, că lucrurile s-au întâmplat așa!“;
  • „Adică vrei să spui că…?“, punând ulterior, totodată, limita de: „Astfel de limbaj nu este adecvat, nu este permis la noi în familie“.

A ținti spre a fi un părinte suficient de bun trebuie să fie și din punctul de vedere al percepției noastre și nu doar sau exclusiv din punctul de vedere al copilului nostru. Comportamentul lui nu este întotdeauna sau neapărat măsura educației și a ghidajului meu, pentru că ei, copiii noștri, nu ne aparțin. Oricât îi ghidăm și îi susținem, unele comportamente sunt ale lor, și ei, pe măsură ce cresc, devin responsabili și chiar încep să resimtă consecințele acțiunilor lor. Dacă noi, ca părinți, ne raportăm calitatea de părinți exclusiv la cum se comportă ei în anumite momente și la ce fac, îi împovărăm pe ei să nu fie ceea ce sunt, ci ceea ce ne așteptăm noi să fie. Desigur, acest lucru nu înseamnă să devenim permisivi și să spunem: „Ei, e copil, așa face el!“, ci presupune să îl ajutăm să găsească o manieră coerentă de exprimare a ceea ce are de spus, indiferent că e confortabil sau mai puțin confortabil de auzit pentru noi sau pentru cei din jur.

Confesiune

Da, uneori sunt cea mai rea mamă din lume și o aud din gura ambilor copii. Și da, uneori chiar mă simt așa, ca fiind rea. Pentru că, de cele mai multe ori, copii fiind, nu au loc să fie ca ele – eu, ca adult, decid multe aspecte (unele absolut normale, altele, poate, din comoditate). Și atunci, stau și mă gândesc: „Dar, oare, a fost astăzi ceva ca ele? Sau a fost doar ca mine?“. Și analizând răspunsul, îmi dau seama de unde vine acel „rea“. Și unde se poate, adaptez. Și unde nu se poate, îmi amintesc că sunt părintele responsabil de sănătatea, educația și siguranța lor.


Bibliografie

Andreea Mihai este mamă de două zâne-dragon, creator de povești sub forma atelierelor senzoriale, consilier parental în formare și studentă la psihologie. Crede în puterea relațiilor interumane, iubește cafeaua și plimbările în parc.

Caută
Coșul de cumpărături
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0