Protagonistul interviului #CeNuVreauSăȘtieLumeaDespreMine este om de radio cu ștate vechi, jurnalist, familist convins, prieten de nădejde și lista poate continua. Se ferește în a se expune dincolo de undele radio și este modest atunci când vorbește despre meritele sale. Vocea sa inconfundabilă și emisiunile sale autentice ne fac, însă, de fiecare dată, să nu schimbăm postul până când nu se încheie emisia. Despre toate acestea, dar și despre multe alte curiozități, am discutat în cele ce urmează cu jurnalistul Valentin Panduru.
Ești om de radio. Care sunt acele 5 piese evergreen pe care ar fi indicat să le avem în playlist -ul mașinii?
Pearl Jam „Alive“, Iggy Pop „Passenger“, Robin and The Backstabbers „Soare cu dinți“, Taraf de Haidouks „Pelin beau, pelin maninc“, Green Day „Good Riddance“.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Ce citește Valentin Panduru?
Depinde, în ultima vreme citesc multe povești, pe care pun vocea, cu drag, pentru copiii ascultători. Altfel, sunt un fan Karl Ove Knausgard, felul în care și-a construit romanele autobiografice mi-a plăcut tare mult. E ceva la nordici acolo, îmi place să descopăr profunzimea în tot peisajul ăla rece. Pandemia a trecut parcă mai ușor cu Suflete de sticlă a lui Gáspár György, a fost mai explicabilă, cel puțin muzical, cu ajutorul volumului The Final Lockdown, semnată de Cristi I. Popescu, și bună de explorat prin rolul tatălui în creșterea și educarea unui copil, în volumul semnat Luigi Zola, Tatăl.
Dacă ar fi să trăiești viața altcuiva pentru o zi, cine ar fi acea persoană?
Nu sunt capabil să găsesc un nume, dar cred că m-aș teleporta în corpul unui bărbat prin anii ’50, pe undeva prin Europa. Viața nu a fost ușoară după război, dar efortul de reconstrucție făcut atunci spune ceva despre oamenii de atunci. Și când credeau ei că au pus la punct totul și că au reconstruit o societate puternică, niște ani mai târziu a apărut Elvis, The Beatles, Rolling Stones. Schimbarea e bună, atâta timp cât învățam ceva din ea.
Cum ai descrie acest „microb“ al radioului?
Fără să conștientizez, primul meu contact cu puterea radioului a fost prin anii ’80, copil fiind, pe când bunicul meu pe asculta ascuns, Radio Europa Liberă. Era ca un fel de ritual. Intra în casă, în camera de la drum, lăsa jaluzelele, închidea ușile, și așa, fără lumină, se întindea în pat și primea prin sunet o ilustrare perfectă a României din comunism, văzută din afara granițelor. Bruiajul nu era suficient și nu era capabil să distorsioneze informația, ba mai mult, stârnea curiozitatea și mai tare. Iar atunci când cuvintele nu se înțelegeau bine, ascultătorul de Europa Liberă găsea repede cuvintele potrivite pentru ca știrea respectivă să-și păstreze sensul. Puterea sunetului este incredibilă. Lipsa lui este îngrozitoare. Da, putem spune că radioul este un „microb“. Poate așa se explică faptul că, ceva mai târziu, am ajuns parte din echipa Radio Europa Liberă, și am fost acolo când s-a închis redacția de la București.
Dacă am face un exercițiu de imaginație, unde ai vrea să fii acum?
Oriunde aș vrea să fiu, trebuie ca locul respectiv să mă împlinească prin sunet. Un șezlong la malul mării, pe o păturică lângă o cascadă, o pădure amazoniană în ploaie. Dă atenție sunetului și închide ochii. Când timpul nu permite deplasarea într-un astfel de loc, îi cer lui Google Assistant să mă ducă acolo, și uite așa, ca prin minune, boxa aia micuță mă păcălește cu sunete. Dorm ca un copil niște zeci de minute sănătoase.
Care este acel gest supărător al soției tale pe care îl face adesea, dar îl ierți, de fiecare dată?
Nu îi place când o întrerup în mijlocul unei fraze. Îmi pare adesea că sunt mai bine informat, plus că nu îmi place să rămână blank-uri în „emisie“. [Râde] De fapt, tocmai asta-i partea cea mai plăcută, tăcerea dintre cuvinte. Dar a fost nevoie de ceva timp sa înțeleg că asta se aplică inclusiv într-o căsnicie. Devin tot mai conștient de asta, cu trecerea timpului. În redacțiile de știri pe unde am lucrat, oamenii care își înregistrau o știre citită, își editau respirația pe bandă, o tăiau, să facă materialul mai „dinamic“. Când am lucrat la BBC, am descoperit că oamenii pot respira pe o știre, între cuvinte, chiar și înregistrat. Ba mai mult, intonația lor dă importanță, subliniază, cere atenția ascultătorului. Cred că asta fac și eu uneori, cer atenție, uneori lipsit de răbdare și tact, iar ei nu îi place. Naa, nu e perfectă, dar e a mea.
Ți s-a întâmplat să verifici telefonul partenerei, fără că ea să știe?
Nu. E ceva personal. Telefoanele inteligente de azi îți dau posibilitatea să limitezi accesul, să poți ascunde. Poate că tehnologia a evoluat foarte tare, dar eu tot parola aia o am, iar partenera mea o știe. Mi-am pus face recognition, că e cool, iar copilul face mișto de mine deblocând adesea telefonul fără să știu, folosind fața mea. Sunt oameni care nu vor să permită indexări și algoritmi de Google pe propriul mobil. Eu nu am nimic de ascuns, și nu mă deranjează reclamele personalizate. E un compromis al timpurilor, compromis pe care îl accept. Deci, de ce aș vrea să văd reclamele personalizate ale partenerei mele?
Ai avut, de-a lungul timpului, probleme cu stima de sine?
℗PUBLICITATE
Da. Am realizat ca trebuie să muncesc de două ori mai mult pentru a ajunge unde îmi doresc, să fiu cine vreau să fiu, să fac ce îmi place să fac. Am pornit în radio fiind fanul celor care făceau asta din plăcere prin anii ’90. Am autografele unora pe care îi urmăresc și astăzi cu aceeași admirație. Poate că nu ne mai întâlnim prin aceleași radiouri, nu mai suntem colegi, dar am rămas prieteni. Prin școala făcută, astăzi trebuia să mă mulțumesc fiind un simplu croitor pentru dame. O vreme chiar am făcut asta, mi-a fost suficient. O vreme. Apoi am început să visez. Unde sunt astăzi, arată ca am lucrat ceva la stima de sine. Zic.
Cât de des ieși din zona de confort?
Nu suficient de des. Recunosc, aș vrea să corectez asta. Aș putea să mă scuz spunând că nu am timp de plimbări pe trasee nemarcate. Mai ies din zona de confort prin invitații pe care îi aduc în emisiunea mea. Sunt subiecte din diferite domenii, subiecte care cer cunoaștere, documentare, să zicem că și asta ar fi o „ieșire din zona de confort“, oarecum. Altfel, încerc să-i dau libertate copilului, pentru ca ea să mă scoată din această zonă. Din „păcate“, e prea înțelegătoare cu mine, și îmi permite să fiu adult în majoritatea timpului.
Ai fost, vreodată, într-un cabinet de psihoterapie?
Da, este o experiență pe care o recomand oricui. Este adevărat, contează mult și terapeutul cu care te întâlnești. Am avut noroc cu o prietenă psihoterapeut care mi-a recomandat un terapeut necunoscut. Nu credeam la început că asta-i soluția, însă când nu mi-am înțeles reacțiile în anumite situații, am ales să caut răspunsuri. Acum privind înapoi, a fost cea mai bună soluție. M-am cunoscut mai bine, mi-am înțeles mai bine părinții, familia, trecutul, am găsit răspunsuri legat de persoana mea de astăzi, de ceea ce sunt, da, și stima de sine a câștigat din experiența asta. Toată lumea a câștigat. Cei dragi sunt aproape de mine și așa sunt și eu pentru ei. Nu a mai fost nevoie de vizite la terapie de ani buni, dar acum că mă gândesc la asta, parcă i-aș da un telefon omului pentru a-l mai vedea… așa, măcar o vizită, să știu că și el e bine.
Ce faci atunci când lucrurile nu-ți ies așa cum îți dorești?
Unele lucruri nu trebuie să iasă fix cum vreau. Accept că uneori nu tot ceea ce vreau este și ceea ce îmi trebuie. Dacă îmi doresc ceva, fac totuși un efort, nu renunț ușor, dar dacă renunț, trebuie să simt că am făcut tot ce se putea face. Nu am timp de frustrări, nu astăzi. Timpul este mai valoros ca lupta, efortul și stresul, doar pentru a te convinge că TREBUIE să iasă cum vrei.
Care este prima reacție pe care o ai atunci când cineva te critică, în online?
Uneori mușc momeala și răspund. Când fac asta, șterg de câteva ori, modific, încerc să fiu corect în exprimare politically, iar dacă în final nu sunt mulțumit de comentariu, renunț complet la reacție. Internetul este o multitudine de convingeri și reacții, la ce ajută una în plus? E adevărat, e a mea, dar cine vrea să o cunoască, știe unde mă găsește, iar eu nu trăiesc pe internet.
Cum îți imaginezi că va arăta întâlnirea cu primul iubit al fiicei tale?
Ohho! Uite asta-i o treabă cu care eu „lucrez“ deja. În sensul că fac exerciții de imaginație despre acest moment, și în general, despre adolescență și perioada de după. Și apoi vine Petra pe la mine prin birou, sau vorbim în plimbare pe undeva, și îmi dau seama că cea mai mica problemă a mea este „iubitul ei“. În perioada asta în care încep să-mi cunosc fata, încă am tot felul de surprize. E o mare iluzie să cred că știu cum o să fie, și ce aș putea.. sau cum aș putea reacționa legat de unele alegeri pe care le va face. Este o fetiță, va fi o femeie. Voi trage aer în piept și cu răbdare, poate mai mult tact, înțelegere, nițică înțelepciune, îi voi putea fi aproape atunci când va alege cu convingere drumul ei. Asta-i tot ce pot spera.
Ai avut conversații aprinse pe care le-ai încheiat subit și apoi ai zis că s-a întrerupt?
Dacă am „evadat“ dintr-o discuție? Toți facem asta. În diferite forme. Sunt situații, subiecte, conversații din care uneori ieșim spunând, mascând interesul, „îhîm!“. Dacă discuția e aprinsă, aici e mai dificil de… evadat. Cere implicare, atenție. Nu insist să am ultimul cuvânt într-o discuție aprinsă. Ultimul argument, poate.
Dacă pe cartea de identitate ar fi menționate trei calități, pe care le-ai trece?
Aș vrea să fie o carte de identitate cu cip. Asta ar fi prima calitate, cred. [Râde] În ceea ce mă privește, dacă sunt niște calități, nu aș vrea să fie scrise pe o bucățică de plastic. Cei care mă cunosc au ei cuvintele potrivite pentru o minimă descriere. Pentru ceilalți, să păstram misterul și plăcerea de a ne cunoaște cu prima ocazie, la prima întâlnire. Să nu ne grăbim, să avem răbdare, să fim sinceri și atenți. Să ne acordăm timp. E cel mai prețios, e ceea ce ne leagă aici, pe bucățica asta de pământ. Restul, e divertisment!
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
