Peste nici două luni, voi împlini 45 de ani. Când scriu această propoziție, mintea mea încearcă automat să facă un bilanț și mă obligă parcă să-mi pun unele sub altele realizările și să le adun școlărește, ca-n clasele primare, ca să pot trece mai ușor peste faptul că (în scenariul cel mai optimist cu putință)… sunt la jumătatea vieții și că de aici traseul nu este tocmai ascendent. Cu alte cuvinte, uitându-mă înspre viitor și văzând sfârșitul drumului mai aproape decât îl vedeam în urmă cu – să zicem – 15 ani, simt nevoia să privesc înspre trecut și să mă încurajez singură că am trăit cu folos și sens în acești 45 de ani, că timpul n-a fost irosit, că mi-am împlinit mare parte din visuri. Cumva, matematica asta simplă și complicată în același timp este cea care îmi dă și ne dă mari bătăi de cap.
Este ca și cum ne punem sub lupă viața, cariera, relația de cuplu, familia și începem să luăm la bani mărunți totul, ca un profesor exigent cu prestația elevului său. Doar că în cazul ăsta noi suntem și elevul, și profesorul.
O problemă de terminologie
Deși se folosește cuvântul „criză“, această perioadă n-ar trebui să stea sub umbrela unei conotații negative. Da, este o perioadă în care (ne) punem întrebări și care corespunde unui moment din existența noastră. În viața profesională am ajuns la un anumit nivel, copiii sunt adolescenți, unii chiar studenți și poate au plecat să studieze, corpul nostru nu mai are puterea și suplețea pe care le avea la 25 de ani, ni se pare că e ca și cum am ajuns la un tavan de sticlă și de aici înainte totul va fi o coborâre (pe care cei mai pesimiști dintre noi îl numesc declin).
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Așa că simțim nevoia să ne scuturăm, să ne reinventăm și să găsim un nou fir roșu al existenței noastre, un nou sens. Iar acest sens se declină atât de diferit, de la om la om. Unii dintre noi își găsesc hobbyuri și preocupări (aparent excentrice), alții se concentrează pe corp (se apucă de sport, încep să fie preocupați de un stil de viață sănătos, fac intervenții estetice), unii se apucă să studieze lucruri noi sau pornesc o afacere pe cont propriu, alții își părăsesc vechiul loc de muncă sau… chiar familia.
Dar, așa cum propune și psihologul american Michael G. Wetter într-un articol publicat în Forbes US, poate că raportarea noastră la acest moment al vieții ar trebui să pornească de la schimbarea terminologiei, și să vedem acest moment al vieții ca pe o tranziție: „Criza vârstei de mijloc este o perioadă sau o fază de tranziție a vieții în care o persoană începe să analizeze lucrurile pe care le-a realizat și se întreabă dacă acele lucruri îi oferă încă un sentiment de împlinire și sens. Iar dacă răspunsul este mai degrabă negativ, atunci individul se întreabă ce l-ar putea face să se simtă mai împlinit în următoarea parte a vieții, care anume părți lipsesc sau au rămas neexplorate“. Iar această analiză poate duce la schimbări abrupte, precum cele menționate mai sus, dar după cum spune dr. Wetter, poate include și comportamente impulsive, cum ar fi cheltuitul excesiv, preocupare exagerată pentru sănătate, infidelitate.
Însă, pentru unii dintre noi, chestionarea vieții poate veni și cu o schimbare benefică de perspectivă: acordăm mai multă atenție familiei, investim mai mult efort în calitatea relațiilor noastre, suntem mai puțin concentrați pe muncă și mai mult pe ce ne aduce nouă bucurie și satisfacție ca indivizi, dincolo de definiția convențională a succesului.
Care sunt factorii ce ar putea declanșa criza vârstei de mijloc
Este evident că pragul vârstei de 40 de ani vine la pachet, pentru mulți dintre noi, cu o analiză a vieții, însă ceea ce declanșează cu adevărat „criza“ este, așa cum spune și psihologa americană Krystall Jackson în același articol citat, „conflictul direct dintre identitatea unei persoane și scopul ei în viață, conflict cauzat de înaintarea în vârstă“.
Vârsta de mijloc este un moment al schimbării, din multe puncte de vedere: poate că, dintr-odată, ai mai multe sau mai puține responsabilități (copiii nu mai locuiesc cu tine, trebuie să ai grijă de un părinte bolnav), poate că ți se pare că ai ratat oportunități de carieră și că ceea ce faci în prezent nu te mai provoacă în niciun fel, poate că nu mai recunoști persoana pe care o vezi în oglindă. Iar toate aceste schimbări pun pe tapet cele două întrebări esențiale la care face referire conflictul invocat mai sus: Cine sunt? și Ce-mi doresc?, întrebări care devin cu atât mai presante cu cât în fundal rulează teama că cea mai importantă resursă a noastră se epuizează: Încep să nu mai am timp.
℗PUBLICITATE
Cum se manifestă criza vârstei de mijloc
Cred că cel mai vehiculat clișeu când vine vorba de criza vârstei de mijloc este cel al bărbatului care devine absent în viața de cuplu și de familie, își cumpără o mașină sport, începe să fie preocupat de felul în care arată, își ia o amantă tânără și frumoasă și, în cele mai multe cazuri, pleacă și de acasă. Ca orice clișeu, și acesta conține trimiteri la realitate, dar are și multe elemente îngroșate, caricaturale.
În primul rând, criza vârstei de mijloc afectează și femeile, și bărbații. În al doilea rând, da, ea vine la pachet cu dorința de schimbare, care poate afecta unul sau mai multe paliere ale vieții noastre: cariera, aspectul fizic, relația de cuplu. Însă se poate manifesta în foarte multe alte feluri: anxietate, plictiseală, sentimentul de gol și lipsă de scop, resentimente, tristețe, indecizie, evitare și lipsă de interes față de partener, nostalgie și idealizarea trecutului (când „arătam bine“, „eram slab(ă)“, „mergeam la petreceri și în cluburi“, „alergam zilnic cinci kilometri“), idealizarea unei relații romantice din trecut, iritabilitate, tristețe, ipohondrie, modificări ale greutății, ruminare în legătură cu eșecuri sau greșeli din trecut, aplecarea spre religie sau spiritualitate, planuri de investiții sau de schimbare a locuinței.
Criza vârstei de mijloc declinată în relația de cuplu
Criza vârstei de mijloc manifestată în relația de cuplu este un subiect preferat (și ofertant) pentru scriitori și regizori. De obicei, scenariul din filme și din romane este asemănător cu cel din viață: unul dintre parteneri se simte neajutorat în fața persoanei care trece printr-o astfel de criză și nu știe cum să acționeze pentru a o ajuta. Uneori, sentimentul de neajutorare vine la pachet cu frica de singurătate, de abandon, de infidelitate. La rândul său, persoana aflată „în criză“ trăiește cu impresia că nu este înțeleasă de partener, se simte sufocată și dorește, de foarte multe ori, să-și condimenteze viața. Iar de aici până la infidelitate nu mai este decât un pas. Unul care se traduce prin dramă și suferință pentru toți cei implicați.
Cu toate acestea, să fugi din relație nu este o soluție (pe termen lung). La început, ca orice element de noutate, această schimbare poate părea incitantă, făcându-te să crezi că disconfortul a dispărut, dar această euforie durează de obicei doar o perioadă, iar vechile îndoieli revin mai devreme sau mai târziu. Soluția vine rar din afară: ea se găsește tot la tine. Trebuie să încerci, pe cât posibil, să faci un pas înapoi și să-ți pui întrebările corecte: „Ce-mi doresc cu adevărat?“, „Cu cine m-aș simți cel mai fericit?“, „Singur sau într-o relație?“, „Aș fi mai împlinit fără partenerul meu actual sau, dimpotrivă, m-aș simți incomplet?“, „Care sunt dorințele mele cele mai profunde? Mă împiedică în vreun fel relația cu actualul meu partener să mi le satisfac?“. Aceste răspunsuri te vor ajuta să vezi mai clar situația în care te găsești și să înțelegi dacă ceea ce trăiești e o criză a relației sau un moment de chestionare (sau cumpănă) pentru tine însuți.
Mijlocul poate fi un moment de echilibru și trezire
Peste nici două luni voi împlini 45 de ani. Plănuiesc să organizez o petrecere mare, cu mulți invitați. Nu pentru că mă tem că n-aș putea să suflu singură în atâtea lumânări deodată, ci pentru că, într-un astfel de moment, eu una mă simt mai în siguranță alături de prietenii mei și oamenii la care țin. Iar printr-un „astfel de moment“, înțeleg ceea ce descrie Irvin Yalom în cartea sa, Privind soarele în față: „Uneori în tinerețe, alteori mai târziu, fiecare dintre noi trebuie să deschidă ochii asupra propriei mortalități. Există o mulțime de factori declanșatori: o privire în oglindă asupra obrajilor căzuți, a părului grizonant, șirul zilelor de naștere care rotunjesc un deceniu. (…) Nu vă recomand să evitați subiectul. Dimpotrivă, savurați această trezire la realitate. Profitați de ea. Faceți o pauză și priviți fotografii din tinerețe… Gândiți-vă la avantajul de a fi conștient de moarte, de a-i îmbrățișa umbra. Conștientizarea acestui lucru poate integra întunericul în scânteia vieții și vă poate îmbunătăți viața pe care o mai aveți de trăit… Nu este niciodată prea târziu. Niciodată nu ești prea bătrân“.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
