În anul în care am împlinit 33 de ani am scris un articol despre recunoștință. Un articol destul de personal, însă, cumva, am conștientizat că motivele mele de recunoștință se regăseau, sub o formă sau alta, pe lista multor oameni din jurul meu, întrucât deși suntem unici și irepetabili, experiența de a fi om ne este comună.
Anul acesta, ziua mea a fost mai mult decât despre recunoștință. A fost despre sărbătoare. A fost prima mea zi de naștere-sărbătoare. Și da, printre lucrurile pe care le-am sărbătorit s-au numărat toate cele 33 de motive și toate celelalte care s-au mai adăugat de-a lungul anilor, dar mai presus de toate a fost despre sărbătoarea de a fi în viață și nu în orice viață, ci în viața mea. Poate pentru unii dintre voi acest lucru sună de-a dreptul banal, poate vă iese de foarte mult timp sau poate n-a fost nicicând altfel. În acest caz, vă felicit din inimă și vă doresc să purtați sărbătoarea asta în suflet pentru totdeauna și, dacă e posibil, să-i faceți și pe cei din jur părtași la sărbătoarea voastră. Însă pentru aceia dintre voi care, la fel ca mine, ați trăit trecerea anilor mai mult cu frică decât cu sărbătoare, cu anxietate, depresie, sentimentul de insuficiență etc., ei bine… acest articol este pentru voi și o să vorbesc și despre moarte pentru că, întâmplător sau nu, este singurul mod în care știu să vorbesc despre viață.
Există lucruri despre care se vorbește și lucruri care există, dar nu au nume și nu au voce
Povestea este cam așa: aș fi putut să am o soră, dar a murit înainte să treacă prin „prima adolescență“ (doi ani) și, cu mult înainte să mă nasc eu, aș fi putut să mă bucur mai mult de bunica maternă, cea care m-a crescut, dar a murit de cancer, după o suferință imensă, când aveam doar șase ani; și aș fi putut să nu fiu singura oaie neagră a familiei, dar prima oaie sau berbec, cum vreți, unchiul meu, a ales să iasă singur din lumea așa cum o știm când avea 26 de ani, iar eu 14, plus o serie de pierderi care-și lăsaseră amprenta mai mult sau mai puțin.
Cred că, într-un fel sau altul, viața mea, o lungă perioadă de timp, a fost o încercare de a găsi sensul acestor pierderi și de a le integra cumva în sfaturile primite de-a lungul timpului de la oamenii din jurul meu, mai apropiați sau nu: „ești prea tânără să te gândești la moarte, să vorbești atât de mult despre moarte și suferință“, „așa i-a fost soarta“, „ar trebui să fii recunoscătoare pentru ceea ce ai“, „viața-i frumoasă“, „dar ce probleme așa mari ai tu?“ și câte și mai câte. A existat foarte multă frică și rușine legată de sănătatea mintală și lipsa ei la noi în familie și a existat foarte multă tăcere cu privire la moarte, pierdere, suferință și doliu. Există lucruri despre care se vorbește și lucruri care există, dar nu au nume și nu au voce.
Mi-a luat foarte mulți ani să-mi dau seama că nu este vorba despre familia mea, că în mare parte, oriunde în lumea asta, oamenilor le este greu să vorbească despre durere și suferință, ca și cum exprimând-o și recunoscându-i existența i-am da mai multă putere decât negând-o. În realitate, tot ce se ascunde sub tăcere și rușine nu face decât să crească și să vâneze din întuneric tot ce e bun și frumos și pur și sănătos, să erodeze la baza resurselor și energiei noastre vitale. Moartea este prețul pe care îl plătim pentru viață. Suferința este prețul pe care îl plătim pentru iubire. Vinovăția este prețul pe care îl plătim pentru că nu știam atunci când am fi avut nevoie să știm ceea ce știm acum când am face altfel, dar nu se mai poate. Iar responsabilitatea este prețul pe care îl plătim pentru dorința noastră de a fi liberi să alegem.
Viața ca o sărbătoare
Îmi dau seama că nu pare un articol despre sărbătorirea vieții, însă să știți că despre asta este. Viața nu este o sărbătoare doar atunci când e bine și ne este bine. Doar când suntem sănătoși, fericiți și ne place de noi. Dimpotrivă, viața este o sărbătoare în ciuda faptului că, adesea, cel puțin unul dintre lucrurile de mai sus nu sunt bifate conform așteptărilor: uneori suntem sănătoși, dar ne simțim urâți, uneori suntem iubiți dar nu ne găsim locul profesional, uneori avem o viață îndestulată din punct de vedere material, dar ne simțim singuri, uneori ni se pare că suntem complet fericiți, dar o tragedie ne reconfigurează credințele într-o fracțiune de secundă.
Cu toate acestea, faptul de a exista este o sărbătoare în sine și dacă este ceva de care am învățat să mă ancorez în ultimii ani este ideea că, indiferent ce se întâmpla la un moment dat, fie bine, fie rău, lucrurile se schimbă, se transformă, se metamorfozează și ne schimbă și, cumva, că C.G. Jung avea dreptate când spunea că scopul oamenilor nu este să devină buni, ci întregi. Și nu putem deveni întregi atât timp cât respingem părțile care nu ne plac din noi, sau din ceilalți, sau din viață doar pentru că nu se potrivesc cu imaginea pe care ne-am construit-o despre ce înseamnă să fim buni, fericiți, drepți, de succes. Și nu putem să integrăm aceste părți dacă nu ne dăm voie să le privim, să le recunoaștem, să le explorăm, să le chestionăm și apoi să alegem, în mod conștient, ce să facem cu ele. Și, indiferent cât marketing există pe lumea asta în prezent, câți guru și câți experți, nu există o rețetă și o cale unică și potrivită tuturor de a ajunge acolo.
℗PUBLICITATE
Pe mine m-au salvat, de-a lungul vieții, o infinitate de lucruri, dar constante au rămas: oamenii din jurul meu (nu neapărat ei au rămas constanți, ci faptul că relațiile umane au reprezentant mereu o constantă și o ancoră), cărțile, terapia și natura. Cunosc oameni cu care împărtășesc aceste bărci de salvare și, la nevoie, ni le oferim unii altora. Cunosc oameni care mi-au oferit și altfel de bărci de salvare – artă, filme, sport, filosofii de viață, spiritualitate, religie, muzică, călătorii, meditație, o vorbă bună la momentul oportun și câte și mai câte. Din unele din bărcile astea am urcat și am coborât repede, în unele am rămas mai mult, pe unele mi le-am însușit și îi încurajez și pe alții să urce atunci când se pornește furtuna – nu e nevoie să fie o soluție absolută. Nu e nevoie ca un colac de salvare să ne salveze de fiecare dată – până și o singură dată este suficient. Acel ceva ce ne aduce la mal, la o zonă de siguranță și stabilitate, de unde putem să reconstruim sau să (re)descoperim resurse și mecanisme de a rezista încă puțin.
Oamenii te vor iubi. Oamenii te vor urî. Și niciunul dintre aceste lucruri nu va avea de-a face cu tine
Este dificil să vorbești despre viață ca o sărbătoare atunci când ești într-o stare depresivă, când te simți lipsit de sens, izolat în neputință, singur în trăirile tale, blocat într-un discurs interior autodistructiv… Este greu să vorbești despre viață ca sărbătoare atunci când plângi pentru că cineva drag este bolnav sau nu mai este. Este dificil să vorbești despre viață ca o sărbătoare când tu ești cel bolnav și obosit, dar de puterea ta de muncă depind cei dragi ție. Este dificil să te bucuri când lucrurile pur și simplu nu merg. Dar când mă gândesc la viața ca sărbătoare, nu mă gândesc la sărbătorile noastre tradiționale, în care lumea se oprește în loc, toată lumea pretinde că e fericită, zâmbește forțat, mănâncă lucruri speciale și bea mai mult decât e cazul pentru că e sărbătoare și trebuie să ne destindem și să ne distrăm, vrem, nu vrem.
Când zic sărbătoare mă gândesc la fracțiunea de secundă în care respiri profund și poți urmări aerul mișcându-se viu în corpul tău. Mă gândesc la acea subtilă și deplină conștientizare a prezentului – sunt aici, acum, se întâmplă asta, simt asta, trăiesc asta. Mă gândesc la zâmbetul unui necunoscut de pe stradă. La glasuri de copii jucându-se. La pământul ăsta care susține toată suferința și fericirea umană deopotrivă. La întâlnirile spontane și neașteptate. La atingerile care mângâie. La bunătatea unui străin care răspunde unei întrebări pe stradă. La prietenul care-și cere iertare când a greșit. La o pisicuță care toarce, un cățel care-și face culcuș lângă tine nu pentru că nu-și găsește alt loc, ci pentru că îl caută pe al tău, să-l umple de iubire. La toate acele mici comportamente vindecătoare care vin când nu te aștepți – un telefon de la cineva de care îți este dor, o carte care-ți vorbește despre tine, deși e scrisă acum două secole, o melodie care te alină, o rugăciune ascultată. Mă gândesc la toate lucrurile mici și bune care se întâmplă constant și pe care avem tendința să le vedem ca fiind normale și firești, în timp ce lucrurile care ne dor, cele pe care nu ni le dorim sau de care ne temem le catalogăm că nedorite, nefirești, nepotrivite.
Îmi vin în minte două citate care mi-au marcat ultimul an. Primul este a lui Freud și spune așa: „Într-o zi, când vei privi retrospectiv, anii de zbucium ți se vor părea cei mai frumoși“ și al doilea, a lui Abraham Hicks, „Oamenii te vor iubi. Oamenii te vor urî. Și niciunul dintre aceste lucruri nu va avea de-a face cu tine.“
Citatul lui Freud mi-a amintit de Sabina undeva pe la 16-17 ani, într-un mic orășel din Italia, la o discuție târzie cu unul dintre oamenii care mi-au marcat adolescența prin blândețea, deschiderea, umorul și profunzimea sa. Sabina suferea mereu la vârsta respectivă, cum le stă bine adolescenților, se pare. Suferea pentru ea și pentru lume, pentru tot ce nu înțelegea și nu cunoștea încă. Suferea pentru cei pe care nu-i putuse salva și pentru că simțea că nu se poate salva pe sine. Și plângea, mult, mai mereu. În toate pozele din adolescență sunt tristă sau plânsă sau și mai tristă. Și cuvintele spuse atunci au creat o ancoră care are sens doar acum: „Copile, tu ai să ai o viață mișto la 30 de ani, dar o să fie greu cu mintea ta încăpățânată și neastâmpărată până atunci. Ai nevoie de multă răbdare și sper să o găsești cumva.“ Dacă nu știți, când ai 16 ani, 30 pare la capătul lumii și în țara aspră a minunilor, vorba lui Murakami. Dar i-am ajuns și i-am depășit și, Doamne, câtă dreptate a avut bunătatea aia sub formă de om. Cât de des nu mi-am amintit cuvintele lui și cât de mult m-am agățat de ele fără ca măcar să știu și, sub o formă sau alta, uitându-mă acum în urmă la toți acei ani de zbucium, da, le pot aprecia frumusețea aspră, gustul dulce-amărui. Se putea și fără zbucium? Cu siguranță s-ar fi putut, dar nu așa a fost să fie povestea mea. Și nici acum nu este. Dar zbuciumul, și efortul, și încercările nereușite, și așteptările neîmplinite nu exclud creșterea, și bunăvoința, și momentele de conexiune autentică, și descoperirea, ci, dimpotrivă, le însoțesc și le echilibrează. Știa el Freud ce știa; chiar și când a greșit, tot a mai nimerit câte ceva.
Al doilea citat e mai mult despre prezent, pentru mine. Despre cum s-au transformat credințele despre iubire și relații de-a lungul timpul, a experiențelor și a încercărilor. Despre cum iubirea nu e despre ceilalți, chiar dacă e pentru ei. E ceva ce luăm din noi, din fântâna iubirii pe care o îngrijim în noi înșine. Și ceilalți ne oferă nouă tot de acolo, din izvorul lor. Însă nu toate fântânile sunt adânci, nu toate au apă proaspătă, nu toate sunt curățate constant, nu în toate este apa potabilă. Uneori, însetați și zbuciumați, ne oprim la prima fântână pe care o găsim, de teamă că vom muri de sete dacă mai înaintăm. Uneori, ni se pare că apa pe care o bem atunci când ne este cel mai sete este cea mai bună. Și, în fond, ăsta este adevărul. Când trăiești în modul de supraviețuire, cauți apă să mai supraviețuiești puțin – nu e despre a trăi bine, sau frumos, sau iubind. Este despre a nu muri încă, dar ajungem să trăim ca să nu murim și nu pentru că a trăi este, în sine, o sărbătoare. Că apa există și însoțește drumul și călătorul. Că există oaze și în deșert. Că există oameni care caută apă și când nu o găsesc, aleg un loc și sapă și o scot la suprafață pentru ei și pentru cei din jur. Dar faptul că apa există nu e despre noi, cum nici absența ei nu este despre noi. Ce este, în schimb, despre noi este cum ne așezăm noi în viața noastră lângă sursele de apă – ce fel de apă căutăm, ce credem că merităm, ce credem că merită ceilalți. Și cred că, în fond, la asta lucrăm toată viața: la o sursă de apă care să ne facă să sărbătorim, nu doar să supraviețuim. Și este ceea ce îmi doresc și vă doresc și vouă.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
