Aveam vreo 26 de ani când am fost prima dată la o clasă de yoga. La final, în shavasana, postura în care doar stai întins(ă) pe spate, fără să faci nimic, am început să plâng. Era pentru prima dată când corpul meu a stat cu adevărat. Când a fost liniște. Fără teamă, fără planuri, fără muncă. M-am gândit: „Oh, deci așa se simte o pauză adevărată!“. Retrospectiv, cred că acela a fost momentul în care am început să mă uit cu adevărat la relația mea cu munca și odihna.
Cu ce bagaj plecăm din familie
Vin dintr-o familie în care munca nu era o chestiune de alegere sau de vocație, ci de supraviețuire. Bunicii mei aveau deja copii la 18 ani, iar părinții mei au început să muncească imediat după liceu.
Când eram copil, mama și bunica lucrau în ture, atât de zi, cât și de noapte. Când nu erau la muncă, făceau cealaltă muncă: creșteau copii, spălau haine, făceau mâncare, cumpărături, curățenie. Pauzele se luau seara abia, două ore la televizor înainte de culcare. Nu prea le auzeam să se plângă.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Eu am început să muncesc din liceu, în timpul verii, ca să am bani de buzunar. Apoi, în al doilea an de facultate, m-am angajat. Au trecut mai bine de zece ani și încă învăț să mă opresc. Prima provocare a fost să nu mai stau peste program. Apoi, să-mi iau o zi liberă. Mai apoi, să-mi iau o zi liberă fără vinovăție. Acum lucrez la următorul nivel: să stau fără să-mi fi propus dinainte că „astăzi nu fac nimic“. Fără obiective, fără planuri. Doar să mă bucur că sunt.
„Nu sta că-ți stă norocul!“
Am auzit mereu cum românii sunt un popor muncitor. Avem multe expresii care subliniază rolul pe care munca și pauzele le au în viețile noastre: „Munca e brățară de aur“, „Odihna e pentru leneși“, „Cine se trezește de dimineață departe ajunge“, sau, poate cea mai dureroasă, „Ne vom odihni când vom muri“.
Această cultură a muncii are sens, având în vedere trecutul României. Țăranul român a fost nevoit mereu să muncească pentru a avea ce pune pe masă, deci nu exista opțiunea de „azi nu“. Apoi, în perioada comunismului, munca a fost transformată într-un simbol al loialității față de stat, dar și în control social. După Revoluție, a apărut și la noi modelul vestic: dacă muncești suficient, vei reuși în viață.
Așa s-a creat terenul perfect pentru relația noastră defectuoasă cu munca: normalizarea sacrificiului, demonizarea pauzelor, glorificarea productivității. În sistemul capitalist agresiv în care trăim, munca nu mai e doar o necesitate; e identitatea noastră, e o măsură a valorii personale și un criteriu pentru cine merită odihna.
Când devine prea mult?
Desigur, munca în sine nu e o problemă. Devine una când suntem dispuși să plătim orice preț. Când nu reușim să ne oprim. Când totul devine despre cât producem și cât efort depunem. Într-un sistem capitalist, munca e totul. Nevoile nu se termină niciodată, mai ales atunci când sunt create artificial. Și chiar când crezi că ai ajuns într-un loc confortabil, stabil, apare un alt obiectiv, un alt termen limită, un alt nivel sau un alt produs pentru care trebuie să muncești, ca să ți-l permiți.
Mă uit la persoanele din generația mea și atât de mulți dintre noi sunt obosiți, dacă nu (aproape) epuizați. Nu pentru că am fost leneși, ci pentru că nu ne-a învățat nimeni să ne luăm pauze, iar sistemul actual ne face să plătim scump pentru ele. Poți alege să muncești mai puțin, dar s-ar putea să nu-ți mai permiți un trai decent. Poți refuza un proiect, dar riști să pari neserios. Pauza e un lux, nu un drept. Și cel mai rău este că, pentru mulți oameni, nici măcar nu e o opțiune. Sunt atâtea persoane care muncesc la două joburi sau în condiții precare doar ca să-și asigure supraviețuirea. Pentru ei, discuția despre „echilibru“ e un privilegiu și asta e foarte grăitor pentru lumea în care trăim.
Burnoutul nu e doar „prea multă muncă“
Emily și Amelia Nagoski, în cartea Burnout: cum să spargi cercul vicios al stresului, menționează că „Burnout-ul nu apare pentru că suntem slabi, ci pentru că am fost puternici foarte mult timp, fără să ne dăm voie să finalizăm ciclul stresului“.
Burnoutul nu e o problemă de voință, ci de sistem. Nu e lene. Nu e slăbiciune. Burnoutul este o stare de epuizare fizică, emoțională și mintală cauzată de stresul cronic prelungit.
Și nu e doar despre muncă. Burnoutul poate fi:
℗PUBLICITATE
- Profesional: când ești copleșit de cerințele și presiunile muncii.
- Emoțional: când te afli în roluri de oferire de sprijin celorlalți (părinți, educatori, terapeuți).
- De îngrijire: când ai în grijă persoane bolnave, unde nu există spațiu real pentru pauze.
Femeile, în special, le trăiesc adesea pe toate trei simultan.
Nevoile reale ale milenialilor (spoiler alert, nu sunt pizza și fructele)
Generația noastră a crescut între două lumi. Pe de-o parte, valorile părinților noștri – job stabil, sacrificiu, muncă din greu pentru o viață decentă. Pe de altă parte, promisiunile seducătoare ale capitalismului – birouri cu perne colorate, fructe la micul dejun, pizza ca recompensă și casual Friday.
Studii precum cel realizat de Pluxee România în 2024 și Randstad România Workmonitor 2025 arată care ne sunt, de fapt, nevoile:
- Predictibilitate și stabilitate: avem nevoie să nu trăim în frica constantă a restructurărilor și a deadline-urilor imposibile.
- Respectarea limitelor și flexibilitate: suntem oameni, iar oamenii obosesc. Nu putem fi mereu disponibili și entuziaști, pentru că viața personală nu se oprește atunci când suntem la serviciu.
- Sprijinirea sănătății mintale: politici clare în acest sens, nu doar discuții motivaționale fără fond. E nevoie de un mediu de lucru sănătos, care să pună accentul pe scăderea nivelului de stres și pe dezvoltarea unor relații sănătoase cu colegii și managerii.
- Salarii corecte: să ne fie recunoscute și recompensate eforturile.
- Oportunități de dezvoltare personală și profesională: vrem să muncim, să învățăm, să evoluăm și, în acest sens, avem nevoie de acces la pregătire specializată.
- Alinierea valorilor personale cu cele ale companiei: transparență, etică, responsabilitate socială. E nevoie să simțim că munca noastră are un sens.
Pe scurt, să nu fim nevoiți să alegem între epuizare și un trai decent. Nevoile noastre sunt de echilibru, sănătate, respect și sens.
Ciclul stresului și cum îl închidem
Emily și Amelia Nagoski explică în Burnout cum stresul nu dispare odată cu problema care l-a cauzat. Chiar dacă stresorul (un termen limită, un conflict, o situație neprevăzută) este depășit, corpul nostru rămâne în starea de alertă: adrenalina și cortizolul la nivel înalt, mușchi tensionați, ritm cardiac crescut etc. Răspunsul corpului este firesc, acesta se pregătește să fugă sau să lupte. Însă, dacă nu-i oferim o cale prin care să iasă din această stare, ciclul rămâne neterminat și stresul rămâne blocat în corp. Pe termen mediu și lung, acest fapt duce la burnout.
Nu putem controla toate momentele de stres din viața noastră, însă putem face pași pentru a închide acest ciclu prin:
- Mișcare fizică; dans, mers, alergat etc.
- Conectare cu cei dragi: timp de calitate împreună, îmbrățișări.
- Respirație profundă, râs, plans: forme sănătoase de eliberare a tensiunii din corp.
- Exprimarea creativității: joacă, desen, cântat, scris.
Așa ne ajutăm corpul să înțeleagă că pericolul a trecut și că se poate relaxa.
Ne vom odihni
Activista și artista Tricia Hersey, fondatoarea The Nap Ministry, vorbește despre odihnă ca formă de rezistență. Într-o lume care ne vrea epuizați, performanți și mereu disponibili, a te opri devine un gest politic. Odihna e dreptul nostru din naștere și nu e ceva ce trebuie câștigat.
În cartea ei, Rest is Resistance: A Manifesto, Hersey scrie că odihna este un portal către vindecare, visare și reimaginarea unei lumi mai umane. Ea spune clar: „Nu ești o mașină. Nu te comporta ca și cum ai fi una“.
Și, totuși, chiar și acum, când scriu aceste rânduri, încă învăț cum să iau pauze. Le scriu la două zile după un deadline ratat, încă obosită după o săptămână în care am fost bolnavă. O parte din mine încă se întreabă: cât de neprofesionist este că n-am trimis la timp? Sau e doar firesc să am un corp care obosește?
M-am obișnuit să trag de mine. Acum învăț cum să fac un pas înapoi când e nevoie, nu când e prea târziu, și să mă întreb: „Cum mă simt?“, „De ce am nevoie acum?“, „Ce m-ar ajuta să mă odihnesc cu adevărat?“.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
