fbpx
skip to Main Content

În situația ce ni s-a dat s-o parcurgem, am aflat că trăirile cele mai adânci nu încap în cuvinte. Bineînțeles că toți au încercat – fiecare din locul și rolul pe care-l juca, atunci când spectacolul s-a oprit. Triști, îngrijorați, deprimați, deznădăjduiți, neîncrezători, suspicioși, rămași cu replica neterminată, după momentul de negare în tăcere, furia s-a dezlănțuit pe voci și tonuri ce configurau o perfectă disonanță cognitivă. Hipnotizați de mass-media externă ce își etala neputincioasă cortegiile mortuare, simțindu-ne vulnerabili până la ultima tresărire sufletească, am căutat semne de siguranță la aleșii noștri. Dar muzica se oprise peste tot și nici ei nu știau pașii…

Încet-încet, vocile au început să capete contur și s-au auzit din ce în ce mai clar. Aleșii au decretat stări de urgență, iar noi am fost împinși pe drumuri unde nu ne mai întâlneam cu nimeni și unde era un singur semn de circulație: „Stop“. Frica și incertitudinea au îmbrăcat haina singurătății, care ne devenea din zi în zi mai incomodă și mai periculoasă. Ce va fi cu economia, educația, cultura, cum vom putea să ne apărăm de un dușman atât de versatil, în condițiile unui sistem medical limitat. Fiecare voce, adoptând un ton de îngrijorare, își începea propria negociere cu noua situație. Patronii își deplângeau afacerile muribunde, cerând sprijin de la stat. Părinții, pe lângă scăderea resurselor de hrană și întreținere, s-au văzut cerând ajutor pentru a-și putea desfășura activitatea online în proximitatea copiilor care le stăteau în brațe ori pe sub scaun sau alături, făcându-și împreună cu adulții temele de școală. Profesorii au căutat să instituie noi metode de conectare cu elevii, deplângând atât lipsa resurselor logistice, cât și lipsa resurselor educaționale. Copiii, mici sau mari, au strigat după joaca în aer liber, după prieteni sau după școala de dinainte. Toate aceste voci s-au făcut auzite la televizor, la radio, pe internet…

O singură voce nu s-a auzit: vocea bunicilor. Oare, ei n-au pierdut nimic…?

A fost odată o bunică. Locuia nu foarte departe de casele copiilor ei și, lucru sigur, niciodată nu se întâmpla ca în curtea ei să nu alerge vreun nepot. Mai mari sau mai mărunței, fete sau băieți, câte unul sau trei-patru, seara târziu sau dis-de-dimineață, umpleau curtea cu prezența lor mai mult sau mai puțin gălăgioasă. Totdeauna, printre ei, o zăreai și pe ea. Avea sub un nuc un scaun ca un jilț domnesc și acolo era locul unde se întâmplau minuni. Pentru că ea era cunoscută drept „bunica ce are îmbrățișări pentru orice“. Chiar pentru orice, în orice timp și cu rezultate sigure.

Cele mai dese erau îmbrățișările pentru tristețe. Și, Doamne, de câte feluri erau!… Când tristețea era nerostită, atunci ea se topea într-un șir lung de lacrimi, iar în brațele bunicii cuvintele începeau să prindă formă și tristețea era trădată, deconspirată. Bunica asculta, dar cu siguranță îmbrățișarea ei făcea toată treaba, din moment ce – după „spovedania“ din brațele ei – doar câteva cuvinte rostite de ea dezlegau toate emoțiile de tristețe și copiii se simțeau mai ușurați.

Cei mai mici apelau cel mai des la îmbrățișările bunicii. Căzături, julituri, zgârieturi, cucuie, toate se lecuiau după ce bunica îi cuprindea în îmbrățișarea ei și sufla magic de trei ori peste rană ca să treacă durerea. Și, acolo, durerea trecea de fiecare dată. Dovadă că, oriunde s-ar fi întâmplat „nenorocirea“, alergau cât îi țineau picioarele în brațele ei vindecătoare.

Dar erau și tristeți mai… sofisticate, pentru care bunica avea leac. Mai ales nepoatele adolescentine apelau la îmbrățișările acestea. Bunica asculta, ele puneau întrebări la care tot ele răspundeau, apoi bunica le spunea o poveste aparent fără nicio legătură cu tristețea lor, dar ele de acolo înțelegeau o mulțime de lucruri despre viață, curaj, frumos, blândețe, acceptare. Discuțiile acestea păreau să nu se mai termine niciodată și totdeauna, în brațele bunicii, căutau urmarea.

℗PUBLICITATE


Să fi văzut îmbrățișările pentru furie! Erau cele mai largi, pentru că în general acolo trebuiau să încapă doi furioși. Disputele erau lungi, negocierile uneori anevoioase, dar niciodată, niciodată nu părăseau brațele bunicii fără împăcarea celor doi furioși.

Cel mai mult îi plăceau bunicii îmbrățișările de bucurie. Veneau către ea ca niște vâlvătăi uriașe. Iar ea, cu brațele ei, răcorea focul arzător și prefăcea vâltoarea în hohote de râs eliberator. Și, uneori, veselia se transforma în cântec – și, atunci, bucuria umplea toată curtea…

Avea bunica îmbrățișări și pentru curaj, timiditate, curiozitate. Avea și îmbrățișări care descopereau minciunile și gândurile răutăcioase, îmbrățișări pentru visele de noapte și pentru visurile de zi, chiar și îmbrățișări unde secretele se aflau în cea mai mare siguranță. Și de fiecare dată când bunica dăruia o îmbrățișare, ochii ei se abureau de un zâmbet cald, brațele ei deveneau mai ferme și mai înțelepte, iar când își părăsea jilțul de sub nuc, o făcea cu trupul învigorat de iubire și drept, ca și cum Dumnezeu însuși ar fi ridicat-o de umeri. Era vremea când „bunica ce avea îmbrățișări pentru orice“ era fericită.

Într-o zi însă, curtea bunicii a rămas goală. Și a doua zi la fel. Și în următoarele… Sub nuc, bunica, din jilțul ei domnesc, privea tristă – cu brațele-n poală, ca niște aripi ostenite – vântul… Timpul pentru ea părea un ocean imens. Împovărată de atâtea îmbrățișări nedate, se temea să nu se scufunde… Seara, când pleca de sub nuc, părea mai firavă; în ochi, aburul zâmbetului se transforma în lacrimi. Parcă și Dumnezeu uitase de ea…

Sunt convinsă, în fiecare bunic există o parte din „bunica ce are îmbrățișări pentru orice“. În aceste vremuri, din care uneori nu înțelegem nimic, bunicii nu înțeleg de ce nu-și pot dărui îmbrățișările. Îi vedem din ce în ce mai triști, mai gârboviți de greutatea îmbrățișărilor nedate. Cu privirile-ntoarse spre vremurile trecute, așteaptă. Și tac. Când se va putea, despovărați-i de prețioasa lor povară. Iubirea împărtășită e vindecătoare. Lăsați-vă îmbrățișați de bunici; îmbrățișați-vă bunicii. Glasul lor n-o să-l prea auziți – pentru că… trăirile cele mai adânci nu încap în cuvinte.

Cornelia Hancsiki

Cornelia Hancsiki - psiholog și psihoterapeut integrativ, membru al Colegiului Psihologilor din Romania și al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Back To Top
×Close search
Caută