Multă vreme am crezut că, dacă voi spune „Nu“, oamenii mă vor plăcea mai puțin. Prin urmare, nu refuzam invitații la evenimente despre care știam din capul locului că vor fi plicticoase și o pierdere de vreme, acceptam sarcini suplimentare la birou, chiar dacă știam sigur că cei care ar fi trebuit să le facă se sustrăgeau cu talent (și chiar cu lipsă de empatie, ca să nu zicem de-a dreptul scrupule), plăteam în plus la o notă de plată la comun, doar pentru că cineva își uitase portofelul acasă și nu se ofereau alți voluntari (iar uitucul, bineînțeles, uita și să-mi returneze banii). Nu știu dacă oamenii mă plăceau neapărat mai mult pentru gesturile mele sau dacă m-ar fi plăcut mai puțin pentru un refuz. Nu știu nici măcar dacă erau observate. Ce știu sigur este că eu eram mai tot timpul obosită, în criză de timp, stresată și… teribil de frustrată. Dar toate astea erau prețul pe care-l plăteam pentru că nu puteam să rostesc un „Nu“ cu fermitate.
Primul „Nu“ a fost o victorie pentru mine
Lucrurile s-au schimbat atunci când am revenit la birou din concediul de maternitate. Fetița mea, Ana, împlinise un an și jumătate, iar eu îmi reluasem activitatea cu un program mai scurt cu două ore decât cel normal. Asta pe hârtie. În fapt, cine a lucrat vreodată într-o redacție știe că treaba nu se termină practic niciodată. Așa că ajunsesem în situația hilară în care, în zilele în care revista pleca la tipografie, nu doar că ajungeam acasă mult după ora de culcare a Anei și o găseam dormind, dar plăteam două bone. Una cu program normal (care mi-a spus cu hotărâre că, pentru toți banii din lume, nu lucrează mai mult de opt ore) și una care venea să stea încă patru-cinci ore cu Ana. Mi-a fost clar că fac ceva greșit când mi-am dat seama, la finalul primei luni de mamă cu serviciu, că aproape tot salariul mi s-a dus pe plata bonelor. Am vorbit cu șefa mea de atunci, i-am explicat cum eu ajung să stau mult peste program pentru că alți colegi nu-și fac treaba la timp și că lucrurile NU mai pot continua așa. Redactora-șefă m-a ascultat cu atenție, a pus întrebări, a făcut o ședință de redacție și s-au stabilit noi reguli. Care au fost întâmpinate cu rezistență, cu comentarii, cu ochi dați peste cap. Și care, în cele din urmă, au fost implementate și au funcționat. Nu doar în avantajul meu, ci al tuturor! Dar pentru mine victoria era cu mult mai importantă: pentru prima dată în viață reușisem să-mi comunic și să-mi impun limitele!
Așadar, ce sunt limitele?
E clar că pentru mine limitele au fost, în cea mai mare parte a vieții, un fel de bau-bau. Dar ele nu sunt nici niște ziduri înalte, nici niște linii minate, peste care nu se poate trece. Sunt doar un mod sănătos prin care ne protejăm pe noi și starea noastră de bine, din punct de vedere fizic și emoțional. Și care ne ajută, așa cum m-au ajutat și pe mine, să scăpăm de resentimente, de dezamăgire, de furie, atunci când „lăsăm de la noi“ și facem compromisuri pe bandă rulantă.
Practic, limitele definesc spațiul emoțional, fizic și mental între mine și ceilalți. Limitele sunt create de noi pentru a stabili unde se termină persoana noastră și unde începe celălalt. Prin urmare, limitele ar trebui să ne ajute să stabilim o bază sănătoasă atât în relația cu noi înșine, dar și cu ceilalți.
Oamenii au tendința să creadă că stabilirea unor limite într-o relație înseamnă lipsă de politețe, de iubire sau chiar lipsa de implicare în respectiva relație. Dar lucrurile stau fix pe dos: stabilirea unor limite este o componentă necesară a unei relații sănătoase, fie că este cu tine însuți sau cu un partener, un prieten, o rudă sau chiar cu un coleg.
O relație între doi oameni este construită parțial pe așteptări. Avem așteptări specifice cu privire la modul în care celălalt ar trebui să se comporte, să comunice și să interacționeze, în timp ce și celălalt are așteptări cu privire la modul în care ar trebui să ne comportăm, să comunicăm și să interacționăm noi.
Astfel, stabilirea unor limite sănătoase și capacitatea noastră de a recunoaște și de a respecta limitele celorlalți este esențială pentru a construi relații puternice, bazate pe respect reciproc.
Unii oameni par să stabilească limite sănătoase cu ceilalți în mod natural, în timp ce altora le este mai greu să recunoască (și să respecte) granițele altor persoane sau chiar să-și recunoască și să-și respecte propriile limite. Și așa ajungem la următoarea întrebare:
℗PUBLICITATE
De ce ne e greu să spunem „Nu“?
La una dintre primele noastre întâlniri, psihoterapeuta mea mi-a propus un fel de joc. Mi-a spus: „Tu îmi zici de către ori pe săptămână spui «nu», iar eu îți spun cât de mulțumită ești de viața ta.“ Practic, cu cât refuzi mai des, cu atât ești mai bine tu cu tine însuți. Și atunci de ce unora dintre noi le vine atât de greu să refuze? Pentru că radarul nostru interior este setat pe exterior, adică pe a-i mulțumi pe cei din jur. (Și, după cum am stabilit, asta vine la pachet cu extrem de multă nefericire pentru noi înșine.) Și, totuși, de ce facem asta? O explicație vine, cum altfel?!, din copilărie. Adică atunci când am simțit cu câtă dezaprobare era întâmpinat refuzul nostru de către adulți, în timp ce „Da“-ul netezea relațiile cu ei, fiind primit uneori chiar cu laude.
O a doua explicație vine tot din copilărie, dar din copilăria omenirii. Pe vremea când pericolele pândeau la tot pasul, era important să nu rămâi singur, să fii acceptat de comunitate, pentru că supraviețuirea ta depindea de trib. Iar pentru a fi acceptat de trib, era important să nu faci opinie separată. Cu alte cuvinte, refuzul nu prea era tolerat, iar prețul pentru supraviețuire era ceea ce azi numim conformism sau complianță.
Care sunt limitele în zilele noastre?
Între timp, supraviețuirea nu mai e o problemă, dar nevoia de acceptare socială rămâne tot acolo. Iar undeva în ADN-ul unora dintre noi s-a dezvoltat și „gena“ de people pleaser. Vestea bună este că există și un antidot, care poate lua două forme: acceptă că îi vei putea dezamăgi la un moment dat pe ceilalți și pregătește-te să ai parte și de momente inconfortabile, confruntări sau chiar conflicte. Știu: neplăcut, dar necesar!
Construirea unor limite sănătoase – indiferent dacă ești la serviciu, acasă sau în grupul de prieteni – depinde de înțelegerea tipurilor de limite. În linii mari, în zilele noastre, limitele ar putea fi grupate cam așa:
- Fizice: se referă la spațiul personal, la intimitate și la corpul tău. De exemplu, poți fi genul de persoană care se simte confortabil cu manifestările publice de afecțiune (îmbrățișări, săruturi, atingeri ușoare) sau ai putea fi genul care preferă să nu fie atins în public.
- Sexuale: reprezintă zona în care te consideri confortabil și în siguranță, dar și comportamentul pe care îl consideri adecvat în raport cu așteptările tale în intimitate. Dacă atingerile și comentariile de orice fel sunt incomode pentru tine, comunică asta. Și nu uita: No means No!
- Intelectuale: se referă la ideile și convingerile tale. Limitele intelectuale nu sunt respectate atunci când cineva respinge ideile și opiniile altei persoane.
- Emoționale: se referă la sentimentele unei persoane. De exemplu, este absolut în regulă să alegi să nu-ți împărtășești sentimentele sau emoțiile despre orice cu un prieten sau cu un partener și să preferi să faci asta treptat, în timp.
- Materiale: după cum probabil ați ghicit, aceste limite sunt, în primul rând, de ordin financiar, dar nu numai. Dacă ești genul econom – și nu foarte sensibil la capriciile modei – este posibil să nu vrei să împrumuți bani unui prieten care-și dă și ultimul leu din buzunar pe un accesoriu la modă. Și nu, asta nu te face să fii o persoană zgârcită!
Cum să stabilești limite sănătoase în raport cu ceilalți
Începe printr-un proces de auto-analiză: cel mai bun punct de plecare pentru a-ți stabili limitele este să le definești mai întâi cu tine însuți. Poți începe cu un proces de introspecție, pentru a stabili ce funcționează pentru tine și ce nu. Gândește-te la ceea ce ai nevoie pentru a te simți în siguranță, înțeles și sprijinit, folosindu-ți drept ghid propriile valori. Stabilirea unor limite în acord cu valorile tale înseamnă că vei face întotdeauna alegeri consecvente, bazate pe ceea ce este cu adevărat important pentru tine. Procedând astfel, următorul tău „Da“ va fi un da real, un răspuns autentic și în concordanță cu principiile tale.
Fii consecvent atunci când îți stabilești limitele: după ce ai început demersul de stabilire a limitelor, este foarte posibil să fii tentat să renunți la un moment dat și să te întorci la vechile tipare, fie când apare un conflict mai serios, fie când te simți puțin mai relaxat. Amintește-ți că tu ești primul care trebuie să le respecte. Dacă tu nu le respecți, cum ar putea să le respecte cei din jur? Orice abatere te poate expune la situații în care ceilalți vor continua să-ți încalce limitele, intenționat sau nu. A învăța să-ți stabilești limitele poate însemna ceva muncă cu tine însuți, adică un demers nu tocmai ușor.
Învață să-ți comunici limitele eficient și cu fermitate: comunicarea deschisă și autentică este necesară pentru a te asigura că limitele tale sunt auzite și înțelese. La început, încercarea de a stabili limite ne poate face să trăim emoții neplăcute, inclusiv sentimente de vinovăție, teamă de respingere sau de confruntare. Definirea și împărtășirea limitelor poate părea copleșitoare, dar amintește-ți că cei din jurul tău caută o relație autentică cu tine, ceea ce, în dinamica unei relații sănătoase, înseamnă că starea ta de bine contează în aceeași măsură ca și a lor.
În loc de concluzie… alegeți vina!
În ultimul timp, atunci când îmi vine greu să spun „Nu“ și să impun limite, mă întorc la un citat tare drag mie din cartea lui Gabor Maté, Când corpul spune nu: „Ori de cate ori aveți de făcut o alegere între vină și resentimente, alegeți vina. Nu a murit nimeni de vină, dar oamenii mor din cauza resentimentelor, resentimentele ne îmbolnăvesc“.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
