Se spune că facem o schimbare atunci când un anumit comportament, mod de a gândi, relație etc. devin problematice pentru funcționarea noastră. Noi suntem cei care decidem să modificăm ceva atunci când apare un disconfort suficient de mare încât situația să nu mai poată continua ca atare. Oare câți dintre noi sunt atât de atenți la ei înșiși pentru a observa acest disconfort și care este limita lui, când luăm decizia? Cum am învățat și pe propria piele, putem trăi în disconfort, îl putem normaliza, putem asimila stresul ca pe aerosoli, putem aștepta mult și bine un semn pe care să îl înțelegem. De regulă, este cel „peste care“ nu mai putem trece… și atunci o luăm „prin“.
Workaholismul poate fi reculul unei traume
Workaholismul este „adicția mea preferată“. Nu vorbesc aici despre cei care muncesc mult, sunt epuizați și vor să fugă în lume, ci despre cei care sunt atât de fericiți că muncesc și se disipă în toate direcțiile, asumându-și sarcini cât pentru două, trei persoane, încât să le spui că greșesc sună a utopie. Recent, am citit o postare a lui Gabor Maté care îl cita pe Peter Levine, fondatorul terapiei numite somatic experiencing. Acesta din urmă afirmă despre dorința de a fi necesar că provine tot dintr-o traumă timpurie. Respectiv, citez din memorie, „dacă în copilărie nu am simțit că suntem valoroși, dezirabili, iubiți pentru ceea ce suntem, vom căuta să fim utili altora“. Sentimentul de bază fiind, după cum afirmă Maté, „Dacă nu mă vor, vor avea nevoie de mine“.
A nu confunda aici nevoia umană de a fi utili, despre rolul acesteia în prevenirea depresiei și nici despre aportul semnificativ pe care îl are pentru sensul vieții. Chiar și Irvin Yalom spune că ne vom simți mai împliniți în viața noastră cât timp îi vom ajuta pe cei din jur. Totuși, utilitatea aceasta dusă la extrem, piedestalizată, ajunge nu doar o formă de afirmare de sine… ci singura. În umbră, neexplorate, rămân nevoile de a primi atenție, validare, valorizare pentru ceea ce suntem, nu ce facem. Iar pe fundal rămâne teama. Respectiv, continuând retorica lui Gabor Maté, „Mă vor pentru mine sau pentru ceea ce fac pentru ei?“
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
De ce ne ascundem în muncă?
Este adevărat că atunci când faci ceva cu pasiune, munca devine o plăcere, dar faptul că petreci ore bune angajat în anumite sarcini, oricât de plăcute ar fi ele, în detrimentul odihnei și al relaxării, al relațiilor cu ceilalți, se numește tot muncă. Iar atunci când este în exces, se numește adicție.
Eu, spre exemplu, nu știu dacă vreodată am avut un singur job. De regulă, am scris în paralel cu orice job de zi aș fi avut. Recent, o prietenă m-a întrebat ce fac cu pasiunile mele, cum mă ocup și de ele? Am răspuns cu o întrebare: cu psihologia sau scrisul? Adevărul este că îmi place ce fac și nu o simt ca pe o corvoadă. Asta nu înseamnă însă că nu mi-am depășit limitele sănătoase, depășire concretizată cu un burnout de toată frumusețea, urmat de un diagnostic de hipertensiune arterială și alte niscaiva neplăceri fizice. Practic, abia când corpul meu a spus „nu“ am înțeles și eu că trebuie să pun frână. Asta pentru că nu vreau ca diagnosticele mele să arate și mai rău de atât.
Pornind însă de la cazul meu, m-am întrebat dacă este adevărat că muncind în exces fugim de noi, ne ascundem de anumite probleme. Și este parțial adevărat. Totodată, pentru mine, este un model învățat în antiteză cu un părinte care, la un moment dat, a renunțat la muncă. Efectele neplăcute le-am simțit noi copiii, trăind diverse neajunsuri și incertitudinea zilei de mâine de prea multe ori. Supracompensarea mea este aceea de a nu mă opri din muncă, de a nu refuza, a nu pune limite, a „nu-cumva-să-ajung-acolo“. Practic, sunt copilul rămas în același scenariu, căruia îi este frică să dea drumul mecanismului de supraviețuire, deși pericolul nu mai există.
Recent, am asistat la un curs despre traumă ținut de cei mai reprezentativi specialiști din domeniu, și vorbesc aici de nume precum Peter Levine, Bessel van der Kolk sau Kelly G Wilson. Una dintre „instanțele“ umane menționate de ei este „copilul adaptativ“. Această parte din noi cuprinde toate comportamentele, reacțiile, emoțiile atribuite în copilărie situațiilor (toxice, poate chiar traumatice) cu care ne-am confruntat. În prezent, de multe ori, el este cel care ia decizii chiar și pentru adulții care suntem azi. Oare ce spune el în cazul unui workaholic?
℗PUBLICITATE
Vreau să mă simt în siguranță
Cum ar fi dacă ne-am imagina că propriul copil adaptativ ne-ar spune „nevoia mea este de a mă simți în siguranță“? În realitate, ne cere atașament. Dar ce facem când atașamentul în experiența noastră este sursa de pericol, fiind nesigur? Uneori, evadăm în muncă.
Munca devine un obiect de care ne atașăm, care ne menține în dansul pe care îl facem de unii singuri, la adăpostul titlului, al remunerației, al validării profesionale. Singuri și împliniți. Nu spun aici că este ceva în neregulă cu singurătatea, dar oare cât timp alocă un workaholic vieții sociale, celei de cuplu sau familiale?
Se spune că viața noastră este compusă din „trei vieți“: cea profesională, cea cu noi înșine și cea cu ceilalți. Practic, echilibrul celor trei ne crește calitatea vieții și ne ajută să ne simțim împliniți. În viața asta însă, nu există un echilibru permanent, motiv pentru care sunt necesare ajustări ocazionale. Poate exista însă un dezechilibru constant, sub forma workaholismului.
Când corpul spune nu
Avem posibilitatea să ne evaluăm alegerile, să fim mai atenți la felul în care ne trăim viețile, să punem stop comportamentelor disfuncționale, să facem alegeri diferite. Totodată, putem să ignorăm toate semnalele și să așteptăm ca propriul corp să spună „nu“ în locul nostru. Recomand în acest sens cartea lui Gabor Maté, Când corpul spune nu, recent tradusă și în limba română. Iar pentru că vorbim despre dependențe și cărți de citit, o lectură interesantă este și cartea aceluiași autor, Pe tărâmul fantomelor înfometate, în care vorbește despre adicții.
Peter Levine acordă și el o importanță majoră corpului, el observând felul în care animalele se eliberează de stres după un eveniment traumatic, precum atacul unui prădător: tremură, se scutură, fac sprinturi ocazional. Așadar, terapia somatică dezvoltată de el pornește de la ideea eliberării stresului din corp, a energiei „blocate“, rezultate dintr-o traumă. Sportul, ca adicție pozitivă, cum o clasifică William Glasser, nu a avut niciodată mai mult sens. Întrerupând acest cerc natural al eliberării energiei blocate, rămânem în stres cronic, respectiv în răspunsurile frecvente în caz de pericol: fugi sau luptă. Mai mult decât atât, le normalizăm, le integrăm, nici nu le acordăm atenție. Subsecvent, corpul va decide că are nevoie de atenția noastră și ne va obliga să facem acest lucru prin boală.
Așadar, tu cu ce preț vrei să te dedici muncii și, oare, ce ai de câștigat se compară cu ceea ce ai de pierdut? Poate a venit momentul să inventariem, noi cei workaholici, care sunt motivele pentru care păstrăm ritmul susținut, pentru care nu investim mai mult în timpul cu noi înșine și cu cei din jur și cum putem face ajustări între „cele trei vieți“ ale noastre.
Cu ceva timp în urmă, cineva mi-a dat un exemplu care m-a ajutat să înțeleg de ce sunt fix ca părintele de care mă feream: o fotografie și negativul ei, chiar dacă au toate culorile inversate, reprezintă aceeași poză. Muncind continuu, nu ofer „copilului adaptativ“ ceea ce are și a avut mereu nevoie: compasiune, blândețe, atașament. Îl țin în aceeași panică din copilărie, însă de data aceasta, expus pericolului reprezentat de adultul care a devenit. Și este momentul ca acest copil să primească un „părinte suficient bun“.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
