Skip to content

Lumea noastră s-a schimbat semnificativ, față de acum câteva săptămâni. Mulți dintre noi spun, mai în glumă, mai în serios, că le este dor de grijile pe care le aveau atunci. E pentru prima oară când vedem cum o lume întreagă s-a oprit în loc, pusă la pământ de un virus periculos și pusă la zid, mai apoi, de o criză economică fără precedent. Însă viteza cu care se iau decizii la nivel înalt, dar și la nivel micro determină felul în care vom trăi de aici încolo.

Yuval Noah Harari (istoric și profesor titular în Departamentul de Istorie al Universității Ebraice din Ierusalim, precum și autor al lucrărilor Sapiens, Homo deus și 21 de lecții pentru secolul XXI), într-un articol publicat în Financial Times, face o radiografie a măsurilor impuse populației de către guverne, evidențiind și efectele secundare ale acestora, pe termen lung. El pornește discuția de la faptul că multe dintre măsurile de urgență adoptate acum vor deveni reguli ce se vor aplica pe o perioadă îndelungată în viitor. Drept urmare, astfel de decizii, care ar fi necesitat un timp apreciabil pentru a fi adoptate în vremuri normale, în prezent au ajuns să fie implementate în doar câteva zile. Renumitul autor și istoric subliniază cele două opțiuni existente la nivel național și internațional: (1) supravegherea totalitară sau responsabilizarea cetățenilor; (2) izolarea naționalistă ori solidaritatea globală.

Supravegherea extremă și efectele sale

Despre supravegherea totalitară, Harari menționează faptul că, în tot acest proces de stopare a epidemiei, oamenii trebuie să se supună unor norme. Iar pentru ca ele să fie respectate, guvernele au ajuns să monitorizeze populația (prin intermediul tehnologiei) și să-i sancționeze pe cei ce le încalcă. Însă modalitatea prin care acestea supraveghează ne-ar putea da de gândit. Mai precis, China monitorizează populația prin intermediul smartphone-urilor (dotate cu recunoaștere facială), acestea putând controla și raporta temperatura corporală a posesorului, dar și starea lui de sănătate din acel moment. În acest mod, autoritățile pot afla atât starea medicală, cât și persoanele cu care posesorul telefonului a intrat în contact. Totodată, au apărut și aplicații care îi avertizează pe oameni, atunci când se află în apropierea unor persoane infectate cu coronavirus.

Astfel de măsuri au fost adoptate și în Israel, premierul Benjamin Netanyahu încuviințând printr-un decret de urgență ca Agenția de Securitate din Israel să implementeze tehnologia de supraveghere aplicabilă combaterii terorismului, în vederea urmăririi pacienților cu coronavirus.

Îngrijorarea lui Harari vine în contextul în care această epidemie ar putea normaliza prezența sistemelor de supraveghere, ele ajungând să fie extrem de intruzive la nivel personal. Totodată, acesta pune punctul pe „i“ când afirmă că nimeni nu cunoaște modalitățile în care suntem supravegheați în mod real. De asemenea, mai face un exercițiu de gândire pornind de la ipoteza că ni s-ar putea cere să purtăm, cu toții, brățări biometrice capabile să transmită unei autorități care e starea noastră de spirit, precum și starea medicală. La nivel macro, toate acestea ar putea influența statistic felul în care reacționăm, preferințele diferite în diverse domenii, precum și cele politice etc. Însă istoricul aduce în discuție și termenele de impunere a brățărilor biometrice, care, potrivit diverselor guverne, ar putea fi amânate. Premisa purtării lor ar fi aceea că ele ar putea preveni o eventuală epidemie ulterioară, așa că oamenii ar fi puși în fața unei alegeri tranșante: tehnologia sau sănătatea (aceasta din urmă primând, cu prisosință, desigur). Ba chiar, crede Harari, acesta ar fi miezul dilemei existențiale actuale. Însă el este de părere că, dincolo de supravegherea excesivă a guvernelor, eforturile făcute în Coreea de Sud, Taiwan și Singapore arată că se poate stopa o epidemie, dacă ne bazăm pe testări de amploare, pe raportări sincere și pe cooperarea cetățenilor corect informați, în comparație cu supravegherea exagerată. Însă, pentru ca acest lucru să fie posibil, este necesar și suficient ca cetățenii să aibă încredere în autorități.

℗PUBLICITATE



„Revoluția“ săpunului din secolul XXI

O altă temă abordată este cea a săpunului și a utilizării acestuia pentru a ne spăla pe mâini. Pentru ca oamenii să capete acest obicei considerat firesc, este important ca aceștia să aibă încredere în știință, în mass-media și în autorități, sentiment ce nu poate fi dobândit prea ușor (și în niciun caz într-un timp foarte scurt). De altfel, dr. Harari susține că această epidemie reprezintă un adevărat test al cetățeniei, întrucât fiecare locuitor ar fi înțelept să facă distincția între ce spun datele științifice și experții medicali și ce afirmă politicienii.

Izolarea naționalistă vs. solidaritatea globală

Un alt punct stringent al articolului publicat de cunoscutul istoric îl reprezintă alegerea între izolarea naționalistă și solidaritatea globală. Mai precis, Harari pleacă de la premisa că atât epidemia, cât și criza economică aferentă sunt îngrijorări globale. Și aici, precizează este că este nevoie de o colaborare și o încredere globală, fie că vorbim de o cooperare medicală, fie de una logistică, ambele necesare pentru întrajutorarea statelor cu diverse produse și servicii de bază, pentru a se acoperi deficitele ce pot apărea în cazul țărilor mai sărace și cu mai multe cazuri depistate. Autorul subliniază că este nevoie de o colaborare și la nivel economic, tocmai pentru că suntem interconectați și depindem, implicit, unii de alții, prin natura globală a economiei.

În prezent, lipsește un plan global de acțiune. Istoricul precizează că, deși liderii G7 s-au reunit într-o videoconferință, ei nu au ajuns la niciun consens în acest caz. De asemenea, măsura stopării totale a traficului aerian nu este una cu care Harari să fie de acord, iar argumentul său este unul cât se poate de plauzibil, în contextul în care vorbim despre transportul persoanelor-cheie (medici, jurnaliști, oameni de știință, oameni de afaceri etc.), care nu ar fi indicat să se lovească de frontiere închise în momentele acestea.

Această scindare mondială este cauzată de faptul că, în prezent, nu avem un lider global asumat. În trecut, SUA era țara care se identifica cu acest rol, însă în prezent aceasta a renunțat la titulatură, precum și la cei mai apropiați parteneri ai săi (lucru care ar putea da de gândit, dacă supremația americană ar mai fi fost o variantă fezabilă în contextul actual, având în vedere faptul că SUA nu-și recunoaște greșelile, ci doar victoriile). Harari punctează astfel necesitatea iminentă a identificării și asumării unui lider global, atenționând în același timp că este nevoie să alegem solidaritatea mondială, în detrimentul dezbinării. De altfel, efectele fiecăreia dintre opțiuni sunt destul de ușor de cântărit, dacă ne gândim la repercusiunile negative ce derivă din fiecare. Desigur că este de dorit să alegem solidaritatea drept „vaccin“ pentru reinstaurarea normalității, un scut veritabil în lupta crâncenă pe care o avem de purtat cu criza economică și pandemia cu care ne confruntăm, dar și cu alte provocări ulterioare.

Momentele de răscruce sunt cele care ne provoacă să ne punem la încercare toate resursele. Dar tot ele sunt cele care ne scot din zona de confort și ne aruncă în realitatea pe care nu suntem întotdeauna gata să o înfruntăm. Cu siguranță, vor fi multe lucruri pe care le vom schimba, benevol sau forțat, în comportamentul nostru. Dar este clar că, de acum înainte, vom acorda alte valențe lucrurilor ce până de curând păreau insignifiante și care astăzi ne lipsesc.

Bianca Sîrbu - contributor senior, jurnalist, lifestyle editor, om de bazã, pasionatã de comunicare, scris și materie cenușie.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0