fbpx
skip to Main Content
Yuval Noah Harari: „Un Punct De Cotitură Al Istoriei“

Săptămâna trecută, dw.com a publicat un interviu acordat de Yuval Noah Harari, cunoscutul istoric și filosof israelian, autor al cărților 21 de lecții pentru secolul XXI, Sapiens. Scurtă istorie a omenirii și Homo Deus. Scurtă istorie a viitorului. Iar subiectul interviului l-a constituit, așa cum era de așteptat, criza prin care trece umanitatea în prezent.

Peste tot în jur, indiferent cu cine-ai vorbi, părerea unanimă este că omenirea nu va ieși din această criză la fel cum a intrat. Mulți văd conturându-se schimbarea, dar prea puțini pot pune „punctul pe i“. Încotro, mai exact, ne îndreptăm cu toții?

Yuval Noah Harari tocmai a donat, prin compania sa, 1 milion de dolari americani Organizației Mondiale a Sănătății, în urma anunțului făcut de Donald Trump (conform căruia SUA retrage finanțarea acordată OMS, din cauza nemulțumirilor președinției americane față de maniera în care instituția internațională a gestionat problemele mondiale din sfera sănătății, ridicate de criza actuală).

A devenit evident că deciziile pe care le luăm azi ca să ne salvăm de coronavirus ne vor schimba viitorul în numeroase (și neașteptate!) aspecte ale vieții.

Prima întrebare a reporterului DW către Harari s-a referit la ce anume ar trebui să ne îngrijoreze cel mai mult în legătură cu lumea noastră, aflată într-o abruptă schimbare.

„Cred că cel mai mare pericol nu este virusul în sine. Umanitatea deține cunoștințele științifice și instrumentele tehnologice pentru a învinge virusul. Adevărata problemă constă în propriii noștri demoni interiori – în răutatea, lăcomia și ignoranța noastră. Mă tem că oamenii nu reacționează la această criză prin solidaritate globală, ci cu ură, învinuind alte țări, acuzând diverse etnii și minorități religioase“, a fost răspunsul lui Harari.

Într-adevăr, dacă ne uităm la cum și-au aruncat mănușa civilizatele state europene, pentru niște aparate de ventilație sau pentru zece mii de măști (care, oricum, în spitale n-ar fi fost suficiente decât pentru câteva zile), devine evident că instinctul de conservare a impus competiția deasupra cooperării. Da, acesta e nivelul la care ne aflăm!

Apropo de solidaritatea și compasiunea vechilor popoare europene, ați remarcat statisticile care arată câți cetățeni români au supraviețuit dintre cei diagnosticați în alte țări cu COVID-19? Doar ca detaliu: pentru românii pe care i-a prins coronavirusul în Franța, „sora noastră de gintă latină“, rata de mortalitate a fost de peste 50%! (Un scurt articol, edificator în privința cifrelor, se găsește pe site-ul digi24.ro)

Harari însă își arată speranța că vom reuși să scoatem la lumină compasiunea, să trezim generozitatea prea adânc îngropată și să discernem adevărul de teoria conspirației. Așa spunem și noi: cooperarea ne va salva, nu competiția. Numai că, înainte să răsară nufărul, iese la lumină mai întâi mocirla.

Reporterul DW a deschis apoi un subiect sensibil pentru mulți. Ce alegem: supravegherea totalitară sau responsabilizarea cetățenilor? Căci, odată instituite aceste practici de supraveghere la nivelul întregii populații, cum vom mai scăpa de ele?

„Nu vor fi complet în afara controlului nostru“, spune Harari, „cel puțin într-o democrație. Votezi pentru anumiți politicieni și anumite partide. Deci, ai control asupra sistemului politic. Și chiar dacă nu urmează imediat niște alegeri, politicienii tot sunt responsabili în fața presiunilor făcute de electorat.“ Desigur, afirmă Harari, dacă publicul e îngrozit de epidemie și cere ca un lider puternic să preia controlul, e mult mai ușor pentru un dictator să facă exact asta. Dacă însă populația respinge un politician care a mers prea departe, consideră el, atunci se poate preîntâmpina desfășurarea evenimentelor cu adevărat periculoase pentru viitor.

Teoretic, putem fi de acord cu astfel de convingeri. Pentru România – doar teoretic. Istoria recentă și mai puțin recentă a acestei țări ne-a arătat în mod repetat cu ce se soldează protestele populației față de politicienii care „au mers prea departe“.

Reporterul DW a insistat, însă, pe același subiect. Cum știm în cine sau în ce putem avea încredere?

„În primul rând, ai experiența trecutului. Dacă ai în față niște politicieni care te-au tot mințit vreme de câțiva ani, atunci ai mai puține motive să te încrezi în ei la nevoie. […] În ultimii ani, am văzut cum diverși politicieni populiști au atacat știința, declarând că cercetătorii sunt o elită fără legătură cu oamenii de rând, că schimbarea climatică e doar o păcăleală și n-ar trebui să-i credem. Numai că, iată, în aceste momente de criză globală, se vede cum oamenii tot în știință au cea mai mare încredere. Sper să ne amintim asta și după ce va trece criza.“

℗PUBLICITATE


Răspunsul lui Harari la această întrebare ne întristează cel mai tare. Da, și noi, românii, avem experiența trecutului politic. Însă câți dintre noi ar vrea s-o repete? Și, de asemenea, avem cunoștință unde se duc cercetătorii români cu adevărat performanți. Cu siguranță, ne vom aminti și după ce va trece criza că importăm până și banalele medicamente de bază, în loc să le producem noi.

Următoarea întrebare a reporterului DW s-a referit la mecanismele de supraveghere digitală pe care le implementează multe țări, pentru a preveni răspândirea virusului. Dar cum ar putea fi „controlat“ acest mecanism?

Răspunsul lui Harari a impus ideea că ori de câte ori se amplifică supravegherea populației, asta ar trebui să meargă mână în mână cu supravegherea guvernului. În criza de față, guvernele cheltuie fonduri ca și cum ar fi dat drumul la robinet. Iar cetățenii ar trebui să știe cine ia deciziile astea și unde se duc banii: „Dacă un guvern e așa de dornic să impună o supraveghere mai mare, atunci supravegherea ar trebui să meargă în ambele sensuri. Iar dacă guvernul zice că e prea complicat și scump, cetățeanul poate spune: «Nu. Dacă tu vrei să știi unde mă duc eu în fiecare zi, atunci și eu ar trebui să știu ce faci tu cu taxele mele.»“

O altă întrebare a reporterului DW s-a referit la legătura dintre distribuția puterii între instituțiile statului, astfel încât să nu se acumuleze în mâna unuia singur.

„Exact. Nicio autoritate centrală nu ar trebui să adune toate informațiile și nici să urmărească pe oricine“, a replicat Harari.

Reporterul DW a exprimat apoi îngrijorările mai profunde ale oamenilor: Și dacă sistemele de supraveghere merg un pas mai departe, la ceea ce se numește… supraveghere „pe sub piele“, noi cum am putea controla asta?

„Ar trebui să avem mare grijă“, a răspuns Harari. Supravegherea exterioară monitorizează ce faci în lume, unde te duci, cu cine te întâlnești, ce vezi la TV și pe ce site-uri intri. Ba, uneori, cel care te supraveghează aude și ce vorbești. Totuși, este imperios necesar să existe o limită. Nu ar trebui să-ți intre pe sub piele. Dacă dispozitivul devine o parte a corpului tău, măsurarea temperaturii, a tensiunii arteriale, a pulsului și a activității cerebrale reprezintă doar începutul. În timp, devine mult mai intruziv. „Ușor-ușor, se poate ajunge la regimuri totalitare distopice. Dar nu e ceva inevitabil. Putem împiedica asta. Mai întâi, trebuie să realizăm pericolul care ne paște; apoi, trebuie să avem grijă ce anume permitem să se întâmple în această criză.“

Reporterul DW a abordat apoi statutul ființei umane în secolul XXI. E cazul să reajustăm imaginea umanității?

Harari: „Depinde de… ce decizii luăm în prezent. Pericolul de a avea clase sociale inutile crește dramatic, din cauza crizei economice actuale. Vedem o creștere a automatizării, computerele înlocuiesc oamenii, fiindcă oamenii stau închiși în case – roboții nu se pot infecta. Ori, dimpotrivă, s-ar putea ca unele țări să-și redeschidă anumite industrii pe teritoriul lor, în loc să se bazeze pe fabrici cu mână de lucru ieftină altundeva în lume. Ar putea apărea atât o automatizare, cât și o de-globalizare.“

Într-adevăr, putem spune că ne numărăm printre cei care s-au bucurat când marile corporații au deschis, răzleț, câte o fabrică și pe la noi. I-am primit cu brațele deschise, că ne săturaserăm să stăm cu mâna întinsă. Dar criza determină alte schimbări, mult mai masive, pe piața muncii. Oamenii lucrează de acasă – online. Harari vede astfel de decizii ca fiind la latitudinea clasei politice, afirmând că putem proteja drepturile lucrătorilor dintr-o țară, dar și pe ale tuturor muncitorilor din lume: „Guvernele, oricum, salvează industrii și corporații. De ce n-ar condiționa finanțarea corporațiilor de menținerea drepturilor angajaților?“ Ca unii care au mai văzut guvernul salvând corporațiile, ne întrebăm: Pentru câtă vreme poți obliga o entitate privată să plătească o forță de muncă pe care n-o dorește? Și ce se va întâmpla cu angajații după cei câțiva ani de protecție, când corporația va decide să meargă înainte fără ei?

Ultima întrebare a reporterului DW s-a referit la… Ce-ar spune un istoric din viitor despre momentul pe care îl trăim noi acum?

„Cred că îl va considera un punct de cotitură al istoriei secolului XXI. Dar în ce sens – asta depinde numai de deciziile noastre.“

Ca un istoric cu adevărat mare, Harari a reușit să ne reamintească, prin interviul său, de ceva care ar trebui să reprezinte deviza (ca să nu zicem „rugăciunea de dimineață“) pentru fiecare român: „Cine își uită trecutul… riscă să-l repete!“

Pagina de Psihologie

Informații utile, articole de psihologie, o agendă a activităților și evenimentelor din sfera psihologiei, magazin virtual. Împarte informația - sănătatea relațiilor noastre este cea mai importantă resursă pe care o avem.

Back To Top
×Close search
Caută